Familie monoparentala si nu numai

 

Exista cazul in care, un parinte ajunge sa isi creasca singur copilul sau chiar mai multi, in situatia in care mama sau tatal isi inceteaza existenta, sau, se produce o separare atat emotionala cat si fizica.

Separarea are loc cu consecinte de anxietate, rezultate fie din conflicte deschise, fie din neintelegeri ignorate si adunate in timp, cu siguranta insa, nerezolvate.

Este usor de inteles ca cel care pleaca este vinovat iar cel ce ramane sa isi asume consecintele este acuzatorul, in majoritatea cazurilor mama. Exista si exceptii.

In realitatea fizica, aceste conflicte, sau disensiuni, sau tulburari in armonia relatiei pot fi si violente, fizic sau verbal, comportamental, sau nu, dar, in realitatea interioara a omului, fara exceptie, ele sunt agresive.

Aceasta agresiune, manifestata constant este cea care pune capat relatiei, fie ca este constientizata, fie ca nu. In aceasta situatie auzim exprimari de genul: “nu mi-a placut ca; m-a durut ca; nu s-a oprit cand i-am spus, m-a jignit, m-a folosit”, etc.

Desigur, “cate bordeie, atatea obiceie”, formele in care se manifesta oamenii in relatiile de cuplu sunt foarte variate, cele normale nu le discutam aici, dar, in cele anormale ideea de baza este aceeasi: agresiunea. Agresiunea constanta nu este tolerata decat in cazuri foarte rare. Cu binele omul se obisnuieste cel mai repede, cu raul nu.

O mare problema se contureaza dupa plecarea persoanei in cauza. Rezultatul uniunii este copilul care a mostenit genetic tot ce aveau ambii parinti, cu bune si cu rele. Trasaturi de caracter care, la un moment dat, in baza aceleiasi educatii din familie, se constituie si intr-un tipar mental. Astfel, se vor genera comportamente care vor parea similare in ochii persoanei care a ramas cu cele ale persoanei care a plecat. Daca persoana era vazuta bine, parintele ramas va idealiza copilul, daca nu, se va confrunta cu o problema si mai mare decat avea initial, pentru ca acum problema se amplifica, prin faptul ca sunt doua persoane.

 Chiar daca una dintre persoane a parasit fizic relatia, ea ramane in mintea celeilalte persoane si va determina comparatii, asemanari si deosebiri permanent, de cele mai multe ori inconstient, dar si constient. Exista persoane care urmaresc acest proces permanent, cautand asemanari si deosebiri, ceea ce nu face decat sa inrautateasca lucrurile.

Persoana care are cel mai mult de suferit este copilul, pentru ca nu intelege unde greseste. In primii 7 ani de viata, copilul imita tot ceea ce vede si aude, nu are un sistem propriu de gandire, iar discernamantul bazat pe judecata se desfasoara intre 7 si 18 ani generic, dar el continua apoi pe parcursul intregii vieti.

Incepand cu 7 ani, el incepe sa chestioneze toata informatia pe care o detine pentru a o verifica in familie si in societate. Daca a vazut lucruri contradictorii in familie in viata incipienta, le va manifesta ulterior si va deranja parintele ramas. Desigur, acest lucru se poate intampla si in familiile nedezbinate, dar nu acestea sunt in discutie acum.

La un moment dat, poate interveni cazul unui al treilea parinte sau loctiitor de parinte, sosit in viata copilului tot in primii 7 ani, cu propriul sau tipar mental si propriile comportamente, pe care copilul le va imprumuta si manifesta mai tarziu. Trei informatii diferite, la care se adauga si cele primite de la ceilalti membri ai familiei, de la gradinita, din societate. Pana vor fi analizate de copil va trece ceva timp, si, daca nu exista, creat inca de la inceput, un sistem de reguli la care sa se raporteze, copilul se pierde intr-un noian de informatii haotice, ramase neprocesate, care il vor putea afecta si in viata ulterioara de adult.

Insa, un lucru deosebit de riscant este comparatia copilului cu persoana vinovata de esec in relatie, si, mai mult, osandirea acelei persoane cu o sentinta abundenta in cuvinte grele si fara de intoarcere. Nimeni nu isi doreste sa fie criticat sau blamat, mai ales ca, un copil invata repede ca un comportament poate fi sanctionat de catre adult, insa, cu atat mai mult cu cat nu intelege unde a gresit. Asadar,  va incerca sa isi corecteze parintele, sau va incepe sa aiba cu adevarat acel comportament care este criticat. De aici, incepe si neintelegerea parintelui, care va incerca sa potriveasca aceasta situatie in ceea ce cunoaste deja (de cele mai multe ori, celalalt parinte, “vinovatul”).  

Practic, pornind de la o idee gresita se construieste o educatie gresita. Cand ai avut o relatie “esuata” cu un adult, este foarte putin probabil ca poti avea o relatie reusita cu copilul acelui adult. Situatia in care se poate obtine acest lucru, este cea bazata pe zicerea uzuala “copilul n-are nici o vina”, dar doar daca ajungi sa intelegi cu adevarat aceasta afirmatie, ce presupune un mare efort.

Principala rezolvare a unei astfel de relatii, cu propriul copil, este abandonarea schemei vinovatiilor. Cine este de vina, ce pedeapsa primeste, cine o acorda, pentru ce, cand, etc. Acest tipar, valabil in toate relatiile, coborat din sfera juridica in cea personala, este greu de gestionat. Suntem subiectivi, toti oamenii au dreptate, nimeni nu vrea sa isi asume nici consecinte, nici responsabilitati.

Parintii pot observa ca relatia cu copilul se poate subrezi la orice varsta, de obicei, mai devreme la copiii care au parinti noi in viata, si, mai tarziu la cei care raman singuri, refacandu-si relatia mult mai tarziu, sau deloc.

Primul pas cand este observat un comportament, o atitudine, o boala, este cautarea substratului. Ce se intampla in spatele acestora? De unde provin? Ce ascund? Ce vor sa transmita? Poate fi, asa cum am spus mai devreme, o trasatura de caracter genetica, intamplator de la celalalt parinte, dar nu trebuie invinovatit copilul ca o are (nu a cerut-o, a primit-o), nici nu ne mai intrebam de ce o are, nici nu ne lamentam, ci, pur si simplu, ne ocupam sa o slefuim.

Pe de alta parte, nici o trasatura genetica nu se manifesta daca nu are un teren propice pentru asta. 

Cu cat se incepe educatia mai devreme cu atat mai bine. Dar si pentru copiii mai mari nu este totul pierdut. Doar ca necesita si mai mare efort din partea adultului, mai multa atentie, si mai mare rabdare.

Copiii trebuie invatati ca au primit si bune si rele de la parinti, inclusiv cei cu familii normale. Pe vremuri nici nu se concepea asa ceva. Era greu de admis ca si un parinte poate sa greseasca. Dar, cu adevarat, erau “alte vremuri”. Nici divortul sau separarea nu erau uzuale, nici educatia nu era “de la sine” sau la intamplare, nu era nici strict individuala, la nivel de familie, ci la nivel de societate. Adica, ceea ce invatai in familie, regaseai si in societate, la scoala, la biserica. Ulterior, educatia s-a scindat, consacrandu-se reguli noi, cu educatie la alegere, fara sa fie studiata in timp, lucru care s-a dovedit si greu de inteles, de aceea, mai comod a fost sa fie respinsa, de multe ori, “mai bine fara educatie”. Parintilor prinsi in capcana timpului ocupat de munca, dar, si de tentatii, a ajuns sa le fie din ce in ce mai greu sa isi gaseasca forma potrivita de educatie la care sa se raporteze,  pe care sa o transmita si copilului. La un moment dat, a parut chiar sa nu mai conteze daca primeste sau nu o educatie, ca merge si asa. Parintii zilelor noastre considera ca educatia e doar ce primesc la scoala. Acasa pretind doar efectuarea temelor, fara sa stie exact ce sunt acestea, sau ce invata copilul la scoala, cu cine, in ce context social se afla, cum percepe lumea in care traieste si eventual se axeaza pe reguli minime de buna purtare.

Bineinteles ca nu este suficient. Fiecare om este un univers intreg in miscare, copilul la fel. Oamenii sunt un amalgam de emotii, de trairi, de perceptii, de interpretari ale acestora, ceea ce le creeaza experiente care genereaza noi si noi alte experiente, atat in ei insisi cat si in ceilalti.

Educatia unui copil, in familie, ar trebui sa se ocupe exact de aceasta problema, sa ghideze aceste trairi catre o zona luminoasa, sa fie identificate trairile pentru a intelege si corecta, daca este cazul, natura lor, prin ”plantarea” unor ganduri ce si-au dovedit eficacitatea si coerenta in timp, cum sunt gandurile educatiei crestine, rugaciunea, credinta, valorile, raportarea la ele, intelegerea atat de catre adult cat si de catre copil ca perceptia este limitata, si poate genera experiente necorespunzatoare, cum pot fi interpretate toate acestea pentru a dezvolta un adult sanatos. Rezulta, deci, ca si pentru o familie biparentala, unde acest rol este impartit intre ratiunea tatalui si sentimentele mamei sau invers, este deosebit de greu, dar intr-o familie monoparentala unde lipseste echilibrul balantei (minte-inima).

Situatia ideala in care toata lumea primeste educatia perfecta inca nu exista, de aceea, al doilea pas in rezolvarea problemei este privitul in propria oglinda. Este parintele plecat cel lipsit de educatie si cel ramas perfect? Este greu de presupus, intrucat “cine se aseamana-se aduna”. In fiecare exista un gol educational la un moment dat. Timpul care le lipseste cu adevarat oamenilor, in ziua de azi, este cel petrecut in liniste, cu ei insisi. Sa inteleaga ce li se intampla, sa delibereze ce fac cu ceea ce au aflat, sa isi cunoasca limitele si sa vada daca le pot depasi si asa mai departe. Pornind de la aceasta situatie, cu usurinta se poate renunta la tiparul “vinovatiei celuilalt”, “raspunderii celuilalt”, sau mai mult, “asteptarile de la celalalt”. 

Problema vietii si implicit a educatiei este simpla: “ce plantezi, aceea culegi” si “cine seamana vant, culege furtuna”. Este evident ca vom culege roade inmultite fata de ceea ce am plantat candva, dar, de obicei, vedem doar rezultatele si “uitam” cauzele.

Aceasta este o latura a educatie catre copil. Dar mai exista si o educatie dinspre copil catre parinte. E si o vorba: “vai de parintele care nu asculta de copil”. Copilul transmite si el o serie de mesaje care trebuie descifrate, pentru ca educatia nu este doar a copilului, prezumand ca adultul, parintele este perfect. Si daca ar fi asa, adultul poate fi perfect in unicitatea lui dar nu in relatie. Si parintele isi invata calitatea dobandita prin raspunsul copilului la educatia oferita, dar si prin originalitatea copilului, prin propria inzestrare daruita de Dumnezeu, care are rolul de a il stimula pe parinte si chiar de a-l bucura.

Nu putem sa includem in educatie doar cerinte fara sa si oferim ceva. Cand concentrarea se face pe cerinte “impodobite” cu reprosuri la adresa celuilalt parinte, oglindite in copil, cu invinovatari, cu lipsa exemplului personal dupa modelul “una spunem, alta facem”, duce la un raspuns gresit al copilului si inevitabil la riposte, stare de tensiune in relatie, subminarea increderii de ambele parti, suferinta. Timpul trebuie ocupat cu discernamant, cu munca dar si cu relaxare, cu invatatura dar si cu timp de asezare a informatiei, de prelucrare a ei, la fel ca si o leguma in camp, care de la samanta pana la rodul final are nevoie de niste conditii specifice de dezvoltare. Asa si copilul, necesita atentie inca de mic, de la plantarea unui gand, a unei atitudini, a unei valori pana ajunge sa si-o insuseasca poate fi o durata de multi ani. E nevoie deci si de o alta calitate a parintelui: rabdarea.

Este greu pentru un parinte ramas singur, sa suplineasca si latura materiala a vietii pentru traiul zilnic, si latura afectiva si cea psihica. Aceasta greutate va avea nevoie sa fie partajata cu cineva si, daca nu e nimeni, acest lucru se va face tot prin aducerea in discutie a persoanei care a creat ruptura. Este o impartire negativa a efortului, si practic si virtual. In realitate, tot catre copil merge aceasta povara care va simti ca trebuie sa creasca foarte repede, sa se maturizeze mai devreme pentru a-i fi pe plac parintelui care il creste, ratandu-si propria experienta a vietii (cand traiesti in trecut sau in viitor ratezi prezentul).

Facand efortul de a creste foarte repede, copilul se confrunta cu o diminuare a resurselor proprii, lucru care se reflecta in randamentul la alte activitati (scoala, curatenie, alte responsabilitati). Din acest motiv, singurul refugiu real pe care il va gasi, va fi un hobby care ii permite sa isi “traga sufletul” (arta, sah, sport fara performanta, lucruri statice care necesita mai mult timp) si care nu are nevoie de recompensa sau de evaluare, adica o ocupatie care sa nu fie criticata.

Educatia scolara are un model general care poate fi urmarit si in educatia familiala sau parinteasca. Un sistem de informatii transmis in scris sau prin viu grai, efectuarea unor teme si teste in vederea evaluarii intelegerii copilului, recompensa medie si pedeapsa pentru neindeplinirea cerintelor (notele), recompensa mai mare pentru atingerea scopului (premiile), activitati recreative mici (pauze) sau mai mari (excursii, tabere, muzee, teatre), etc., sunt doar exemple, fiecare parinte avand un context specific pe care il poate aplica.

Asteptarea parintelui fata de copil, ca el sa devina adultul perfect, fara sa fie implementate, urmarite si recompensate valorile familiale, este nerealista si va duce la suferinta de ambele parti.

“Dar eu cum am putut sa invat si tu nu?” este o intrebare la fel de nerealista. Daca un adult ar fi invatat cu adevarat, a transmite mai departe informatia pe care o cunoaste este “floare la ureche”. Doar i s-a parut ca stie, si in acest caz, are si el de invatat alaturi de copil. Nu invatam doar pentru scoala, invatam si sa ne intelegem pe noi, pe ceilalti, ce este acceptat in societate la un moment dat, ce e bun, ce e rau, ce ne priveste si ce nu, cum sa reactionam in anumite imprejurari, cand ne batem pentru valorile noastre, cu cine, si pentru ce, si cand si daca abdicam de la ele, invatam cine si ce conteaza in viata noastra, sa facem selectia persoanelor si a lucrurilor ce ne strabat experienta, etc. Copilul reproduce fidel ceea ce vede, iar ce fac mama si tata este bun (fara nici o rezerva). Daca mama sau tatal beau sau consuma substante, pentru copil asa e bine. La fel daca fumeaza sau sunt violenti, daca folosesc tipete si amenintari in educatie. Si asta vor face mai tarziu in viata, pentru ca, desi, poate au aflat ca se poate si altfel, li s-a inscris in memorie, ca “asa e bine”. Dar daca parintele este absent, plecat din relatie, sau angajat intr-o alta activitate, copilul nu are nici un model direct si va imprumuta unul din media, sau din societate.

O alta privire daunatoare a parintelui asupra copilului este sa il vada ca pe rodul unei greseli, in sensul de regret personal pentru comiterea unei fapte care nu ar fi trebuit sa aiba loc, dar de care copilul aminteste permanent prin prezenta sa, sporind sentimentul de rusine, fara posibilitatea de a mai corecta sau uita ceea ce s-a intamplat.

De aceea, cel mai important lucru care ar trebui sa aiba loc este sa invatam disocierea fata de persoana care a plecat din relatie, sa nu mai consideram ca a adus doar raul in relatie sau ca tulbura prin prezenta o noua relatie.

Fiecare om face tot ce stie mai bine la un moment dat. Ca sa faca mai bine, are nevoie sa stie mai mult. Avem obligatia de a invata din greseli, dar si sa intelegem ca nu rezultatul este greseala. Cand luam nota 4 la un test, ea reprezinta sanctiunea unei erori de judecata, 4 in sine fiind doar un numar, nici bun nici rau.  Pentru a corecta acel 4, avem nevoie sa invatam mai mult, mai bine, sa intelegem unde am gresit. Asa si in relatii. Daca nu s-a putut sub nici o forma comuniunea si a intervenit separarea, fie ca este benevola sau fortata, trebuie sa ne corectam pe noi si rezultatul se va corecta de la sine, inclusiv copilul.

Acolo unde nu este posibila prezenta tatalui, este necesara prezenta unui barbat in familie, a unui bunic, sau unchi, si in special a preotului si a duhovnicului pentru a pastra echilibrul. Relatia pe care copilul o are cu tatal va determina si ce relatie va avea cu Dumnezeu. Un tata absent va avea consecinta un Dumnezeu absent. De aici tot felul de trairi gresite, atat in copilarie cat si in viitor ca adult. Duhovnicul este cel care indruma parintele si copilul pentru a se dezvolta ca intreg: suflet, minte, trup.

In concluzie, chiar daca am gresit prin initierea unei relatii care s-a destramat, trebuie sa invatam din greseli, si sa ne asumam consecintele fara a mai cauta vinovati in exterior, mai indepartati sau mai apropiati, sa tratam fiintele ramase in viata noastra ca pe niste persoane distincte, care in principal, ca toti oamenii, au nevoie de iubire, de intelegere, de sprijin, de educatie constanta ca si hrana zilnica.

Helena-Carmen Ciocea - specialist in coaching

Despre iubire

Asa cum am povestit in tiparul gandirii critice, ca parintii si bunicii influentati de vremurile grele prin care au trecut si trait, au transmis si generatiilor urmatoare modalitatea in care au interpretat ei lumea, si raspunsurile lor la evenimentele traversate, si pentru ca, am multi clienti care se confrunta cu diferentele intre educatia primita si propriile lor perceptii, vreau sa detaliez putin aceasta framantare comuna.

  Este o asteptare universala sa primesti de la familie, in special de la mama, dragostea neconditionata. O astfel de asteptare vine la pachet si cu cea mai mare dezamagire traita vreodata. Mamele, bunicile, dar chiar si tatii si bunicii, au invatat si ei, la randul lor, cum sa fie iubiti. Intr-o lume confuza, haotica, vindicativa si intoleranta, ca cea ante si postbelica, asa au fost invatati. Iubirea parintilor, in cele mai multe cazuri a fost transmisa la pachet cu suferinta si critica, conflictul si violenta (atat verbala cat si fizica).

           

             Ai o iubire in care se manifesta lipsa (de orice natura), haosul, confuzia, agresivitatea, critica, intoleranta, conflictul, pretentiile exagerate, etc, una sau mai multe, toate aducatoare de suferinta? Du-te la sursa. De unde le ai?

       Fiind tipare inregistrate inca din copilaria mica, se imprima pentru totdeauna. Sentimentul de “acasa” va fi asociat cu aceasta suferinta si critica (critica vine la pachet cu vina). Orice tipar primit este o conditie.

            Ori de cate ori ne aflam mai tarziu in viata, in diferite ipostaze, si nu primim suferinta si critica alaturi de iubire, ceva nu e in regula. Daca ne merge bine si nimeni nu ne face sa suferim, cautam noi insine motive sa suferim, sau sa ne criticam. Uneori cand ai prieteni, faptul ca ii iubesti iti da si dreptul sa-i critici. Relatiile cu persoane de sex opus, de prietenie sau casatorie, vor fi si ele tot in acelasi registru. De multe ori auzim persoane care injura “de drag”. Nu prea intelegem cum vine asta, dar la baza exista o asemenea invatatura.

           Nevoia de a suferi are la baza nevoia de iubire. Pentru ca asta e educatia. Manifestarea ei poate fi atat mentala cat si fizica. Daca nu o resimtim in minte, o simtim foarte bine in corp.

E un paradox pentru ca, pe de o parte, vrem sa fim iubiti frumos si neconditionat, pe de alta parte avem nevoie de ea, asa cum o stim, cum am fost invatati ca este. Stim in sinea noastra ca iubirea presupune caldura, calm, pace, liniste, bunastare interioara, siguranta, si ne dorim asta. Daca le avem insa, nu e bine. Daca nu ne face nimeni sa suferim, avem noi grija de asta. Intotdeauna ne vom indrepta atentia catre cineva care sa ne sustina in aceasta suferinta.

Un alt paradox este ca, aproape niciodata, parintii nu isi invata copiii sa se iubeasca pe ei insisi. Si asta pentru ca nici ei nu stiu cum sa o faca. Nu poti sa dai din ce nu ai. Ar iesi insa un scandal monstruos, sa-i spui unui parinte ca nu isi iubeste copilul. Ideea generala este intrinseca. “Cum sa nu-l iubesc? Uite cate am facut pentru el! M-am sacrificat sau i-am oferit tot ce aveam”, si lista poate continua. Confuzia intre lumea materiala si lumea interioara este cea care ne face sa nu intelegem.

Suferinta intai este mentala, apoi fizica, apoi o vedem in relatii. Relatiile cu ceilalti se deterioreaza pentru ca ne fac sa suferim. In realitate, e o lipsa a iubirii de sine, a iubirii in propria viata, asteptata din alta parte inutil.

Daca am fi atenti, cand se insinueaza suferinta, putem sa auzim parintii sau bunicii vorbind in propria noastra minte. Acolo doar, putem face diferenta daca educatia primita este conforma cu perceptiile noastre, despre noi si lumea inconjuratoare. Si nimeni nu poate fi invinuit pentru un model primit de la altcineva, ci doar sa-i privim cu compasiune ca si aceia au suferit si ei, la fel ca si noi.

De multe ori, vrem sa fim mai buni, sa-i iubim pe ceilalti asa cum consideram ca merita, facem totul pentru asta, si nu intelegem de ce nu primim inapoi la fel. Pentru ca tiparul de iubire este parte din structura noastra interna, acceptam sa nu facem nimic care sa-i raneasca pe ceilalti, dar acceptam cu nonsalanta sa ne ranim pe noi. Daca nu vrem sa luam in calcul bunatatea, ne manifestam exact asa cum suntem. Iubim deci ranim, pentru ca asa am invatat ca se exprima iubirea.  Daca nu ne critica nimeni, ne criticam singuri, daca suntem criticati, e in tipar, dar nu ne place.

Ca un catel care incearca sa isi prinda coada, si, cand rareori reuseste sa o prinda, o musca si il doare, cam asa suntem si noi in cercul suferintei si al iubirii.

Este adevarat ca iubirea inseamna si sacrificiu de sine pe modelul Mantuitorului, dar acest model este bazat pe o cauza nobila. Scutirea omenirii de suferinte prin iubirea neconditionata.

Este greu de crezut ca suferintele pe care ni le autoinducem sunt bazate pe cauze la fel de nobile.

Transcederea starii de suferinta inseamna la un moment dat sa devii constient ce model de iubire ai invatat, si sa  incepi sa iei masuri. Doar ca a aparut o constientizare, e un prim pas, dar nu te duce la capatul drumului.

Multi oameni nu inteleg ca intai trebuie sa se cunoasca pe ei, sa dea la o parte ce au invatat si sa se auto-analizeze pentru a intelege cum functioneaza manifestarile mentale sau comportamentale in baza unui tipar. Lucru care poate dura si multi ani.

Alti oameni se resemneaza. “Asa sunt eu, facut/a sa sufar”. Se invata cu suferinta, invata sa traiasca, cu ea, sa o gestioneze, ca pe o boala cronica ce are din cand in cand, pusee acute.

Problema cu suferinta este ca ea e o lectie, nu un mod de viata. Daca nu invatam, ramane acolo pana ne dam seama. Cumva reuseste sa ne atraga atentia ca este acolo, si nu va pleca, pana nu ne dam seama ca trebuie sa ne ocupam de noi.

Alti oameni incep sa inteleaga, se simt bine o perioada, au impresia ca au depasit, de fapt se intorc la ce stiau, si cred ca nimic nu functioneaza. Dependenta de aceste tipare intiale este si ea conditionata. Ca la alcoolici. Un pahar cere un al doilea pahar care il va cere pe al treilea si tot asa. Unii oameni fac tot posibilul sa renunte, altii niciodata.

Durerea mentala provine din competitie. Raportul in care ne plasam fata de cei dragi sau familie sau mediul inconjurator, este competitiv. Asa am fost invatati. Daca nu avem cu cine sa ne intrecem, intram in competitie cu noi insine.

Competitia se manifesta prin comparatie, si, in loc sa ne ocupam de noi sa fim cea mai buna versiune a noastra, incepem ori prin a demonstra ca suntem superiori cuiva, ori ne suprasolicitam, ori ne frustram.

Comparatiile pot fi fizice, intelectuale, imaginative, sau toate la un loc. Cu cat standardul e mai ridicat, cu atat suferim mai mult.

Intotdeauna va exista un altcineva care are un corp mai frumos, ochi mai frumosi, e mai bine organizat sau orice alta calitate. Competitia prin comparatie este absurda. Cu cat numarul de oameni creste in lume, competitia este si mai acerba.

Fara sa tinem cont ca suntem unici si avem acel ceva “al nostru” care ne defineste si care ne implineste, vrem doar sa bifam criterii, inregistrate in program ca fiind valide.

Dar, nu sunt.

Fiecare are un mod unic de a-si reprezenta lumea. Acceptarea acestui mod de a fi, intelegerea lui, si, foarte important, manifestarea lui, este calea catre iubirea neconditionata si aici este singura competitie valabila. Sa te zbati sa stai pe acest drum, oricate provocari intampini, oricate bete in roate iti pune educatia, oricate informatii gresite ai. Cand ai castigat aceasta competitie, ai ajuns si la ceea ce se numeste “implinirea de sine”. Sau, mai concret, cand nu mai simti nici o lipsa. Totul este exact asa cum trebuie sa fie. E un drum foarte lung si necesita mult efort, si folosesc des aceasta comparatie: acest tipar este ca pirul (buruiana). Crezi ca l-ai eradicat pana il vezi iar rasarind de unde nici nu te astepti.

Nu vom fi niciodata perfecti pentru ceilalti ci doar pentru noi. Cand te auzi spunand altuia: “Tu ma implinesti”, “Tu ma faci sa ma simt bine”, esti pe un drum gresit. Functioneaza tiparul gresit. “Ma iubesti? Ma iubesti cu adevarat?” iar e un reper pentru drumul gresit.  Cand iti alegi persoane care te ajuta sa mergi pe drumul tau corect, faci bine ce faci. In general, tot ce faci pentru a-ti depasi conditionarile sunt pentru propriul ajutor. Sa incepem cu lipsa. “Ce imi lipseste acum?”.

Carmen Ciocea-specialist in Life&Business Coaching

VANTUL SCHIMBARII

Bate si afara vantul schimbarii. Cu cat schimbarea este mai profunda, cu atat vantul este mai puternic. Poate fi simtit. 

Am scris si aici Link cum generatiile anterioare au fost nevoite sa se schimbe in imprejurari fortate.

 Cu cat rezistenta la schimbare este mai mare, cu atat va fi mai profund resimtita durerea. Cu cat intarziem sa vedem realitatea, cu atat smulgerea din iluzie va fi mai dureroasa. Lipsa asumarii are consecinte critice. Cu cat ne agatam mai mult de ce a fost, cu atat nu putem inainta. 

Nu putem vedea in noi necesitatea schimbarii,  asa ca suntem nevoiti sa vedem afara ce se intampla. Forta vantului ne creeaza fiori de teama si asa e si teama de schimbare. E in firea omului. E normal sa ne fie frica, e normal sa ne simtitm coplesiti, dar, frica este ca si cursa cu obstacole. Trebuie depasita. Frica ne invata ceva. (De aceea ne punem intrebarea “ce vrea sa ma invete aceasta frica?”). 

In viata avem un singur drum: DOAR INAINTE. Nu e greu, nu e usor. E un drum. Drumul fiecaruia. Dar nu e nici simplu. La ce mentalitati trebuie sa renuntam de data asta? La ce convingeri daunatoare? Ce bagaj inutil caram pe acest drum? E datoria fiecaruia sa stea sa vada pentru el insusi. Nu se intampla pe net, nu se intampla din senin, ci doar la atentia acordata siesi. Ceea ce avem de luat, cu adevarat, in considerare in aceasta perioada este energia pe care o investim, si in ce. Acolo unde pui energia acel ceva creste. Ce vrem sa crestem? Incertitudini? Temeri? Neplaceri? Frica? Ura? Raspunsul nostru la ceea ce se intampla azi este foarte important. Comparam cu ultimul razboi mondial, acolo s-a investit multa violenta. Energia distribuita in ura si frica au generat pierderi uriase. Poate erau necesare, poate nu. 

Dar, azi, azi ce vrem? Ce vrem sa pierdem si ce vrem sa castigam? E clar ca nici asa nu se mai putea. Cum se poate? Ne lamentam sau ne schimbam? Ce schimbam? Ce nu ne-a adus nici un bine pana acum? Cum ne e bine? Care sunt valorile cu adevarat importante in viata unui om? La ce se raporteaza fiecare? 

Partea proasta este ca si gandurile contamineaza. Ce nu e al tau? De unde stii ca nu al tau? 

Poate ar trebui sa plecam de la un singur cuvant: “gratis”. Nimic nu e gratis. Viata e guvernata de legea schimbului, dai-primesti. Daca doar dai sau doar primesti se creeaza dezechilibru. Iar cand dai trebuie sa ai mai intai ca sa ai din ce sa dai. Ca sa primesti trebuie sa oferi si sa fii si deschis. Ne-am bucurat cu totii de credite, de 2+1 gratis, transport gratuit, prietenii gratuite, timpul altora, ajutorul altora, munca altora, dragostea altora, gratis, fara sa intelegem ca daca nu oferim la schimb se va ajunge in impas. Dezechilibrul energetic afecteaza pe toata lumea. Facem un rezumat si vedem, ce-am primit fara sa dam inapoi? Macar putem multumi dar cu sinceritate, dupa ce am inteles. Sa fim recunoscatori e mult mai simplu decat sa fim indiferenti. Aceasta recunostinta ne poate salva de furie si de frica ce poate sa fie un factor declansator pentru un potential dezastru. La fel de bine putem medita sau sa ne rugam. Rugaciunile pot fi respinse de multe persoane, din varii motive dar realitatea este ca fiecare rugaciune are un ritm care ne echilibreaza, meditatia la fel chiar daca e o varianta sa intram in contact cu noi insine. Sa testam, sa insistam si vom afla ce se potriveste.

Nu stie nimeni ce va fi, dar stim ce putem face noi azi. Putem sa ne investim energia in starea noastra de bine sau nu. E la alegere. Si, stim deja ca, fiecare om face ce stie el mai bine. Deci, daca inca nu stim cum sa ne investim energia si in ce, sa invatam. Tot ceea ce plantam asta vom culege. Ce vrem ca rezultate? Sa ne gandim…  Dupa ce plantam, sa avem grija si de seminte si de plante. Sa nu mai fie contaminate si sa aiba conditii prielnice.

Separati dar impreuna!        

P.S. Analogia cu vremea de afara nu este intamplatoare. Pentru toti cei care nu-si dau seama, acest vant curata toata natura pentru a lasa loc intineririi, inverzirii, rodirii. Acest tip de vant este si toamna cand se curata toate frunzele de prin copaci si pregatirea pentru iernat. Asa e si in mintea noastra, colectiva si individuala. Nu bate vantul schimbarii, nu ne debarasam de ce vechi si nepotrivit, nu putem evolua.  Poate parea o platitudine dar, doar puneti atentie si se va intelege.                                              

Despre EGO

Teoria e simpla. Viata este despre noi. Nu stim sa intelegem lumea in care traim decat raportandu-ne la propriile perceptii si informatii. Daca am intelege acest enunt corect, lucrurile ar fi mai simple. Pentru ca suntem oameni, le complicam. De-a lungul istoriei, organizarea sociala si studiul omului din multiple perspective (istorice, sociale, culturale, personale sau de grup), a condus la tot mai multe teorii. Ideea de baza este ca diferenta dintre om si restul vietii pe Pamant este gandirea. Cantonati in aceasta idee, rasucita pe toate fetele, gandirea a devenit singura de luat in considerare si implicit formarea, construirea si cultivarea ego-ului. Tot ce tine de “ego” cu toate derivatele sale, a suferit atat in limba romana cat si in celelalte limbi, modificari atat de continut cat si de forma de-a lungul timpului in incercarea de a defini. S-au derivat noi continuturi: Ego-ism, Ego-tic, Ego-tist, Ego-centric, Ego-latrie, Ego-filie, si cine stie ce se mai poate identifica, pentru a descrie cu exactitate intentia de a transmite corect continutul. As mai adauga si narcisist care are inteles diferit in limba engleza fata de limba romana.

Ego-ul din perspectiva mea, este acea constructie interna menita sa fie hranita cu informatii din lumea exterioara, pentru a stabiliza o constructie (folositoare pana la un punct), cu scopul de a identifica individul intr-o forma de organizare sociala. A construi in interiorul cuiva un ego inseamna ca va respecta normele impuse in aceasta organizare.

Am identificat trei forme nocive ale ego-ului cu propria explicatie, mai mult cu scopul de a fi intelese, nu din punct de vedere lingvistic.

1.       Egoist/egotic–aprecierea proprie a unei persoane ce se defineste prin bunurile/cunostintele/informatiile pe care le detine;

2.      Egocentric- persoana care se defineste prin banii si puterea detinute;

3.      Narcisist-o persoana fara bani si cu putere restransa dar care se defineste prin impunerea acestei puteri fata de o persoana sau un grup restrans de persoane,

practic acelasi lucru, o persoana care incearca sa isi implineasca nevoile interioare printr-o definire ce are loc in detrimentul celorlalti, dar avand resurse diferite.

In SUA, narcisistul are ca si corespondent o alta persoana pe care o abuzeaza cu denumirea de “empath”. Empaticul e o persoana ce raspunde implinirii nevoilor narcisistului de a se impune, fapt ce atrage suferinta acestuia.

Chiar si empatia este definita diferit in contrast cu simpatia care si ea are mai multe intelesuri.  Empatia de principiu, este capacitatea unei persoane de a reactiona la emotiile transmise de ceilalti, si de a le linisti dar si cu sensul explicat mai sus. Simpatia este capacitatea de a prelua acele emotii ca si cum ar fi personale si de a le gestiona (bine sau rau dupa cunostintele fiecaruia). Exact asa functioneaza si nervii simpatici din corp. In limbajul popular simpatic inseamna dragut, amuzant.

Definitii diferite, intelesuri diferite pentru acelasi cuvant si in realitate nu reusesc sa transmita cu exactitate ceea ce simt oamenii. Si este si normal sa fie asa, pornind de la ideea ca aceste constructii nu exista, insa produc confuzie prin lipsa intelesului clar.

Abia de cativa ani incoace s-a depistat ca gandirea este si ea influentata de multi alti factori (de mediu, de educatie, de societate, de ADN, etc). In realitate, gandirea este ca o unda care se propaga permanent, fara inceput si fara sfarsit, individuala provenind din colectiva si susceptibila permanent sa fie contaminata, asa cum unda unui radio, este permanent bruiata sau parazitata daca nu ar beneficia de protectie (filtre).  A crede ca o constructie a ego-ului poate ramane ancorata in aceasta unda, aflata intr-o miscare perpetua, este o directie gresita. Lumea exterioara este permanent modulata de lumea interioara si atunci la ce foloseste acest ego?

Exista filozofi care au disjuns ego de eu-l interior ca sa arate demarcatia de un eu adevarat fata de unul construit, fara insa a-l putea defini cu usurinta pe intelesul publicului. Sunt inca multe necunoscute si implicit confuzii intre lumea materiala si cea metafizica. Ce este spiritul, ce este sufletul, eul interior, ce face inima cu exactitate, constient si subconstient, constiinta, toate au primit explicatii pe masura perceptiei celor care le-au analizat la un anumit moment. Inca nu s-au gasit raspunsuri concludente dar avem niste planuri bine definite: lumea materiala si cea imateriala (exterior si interior), campuri electrice si magnetice ce ne inconjoara si interconecteaza intre noi si cu natura, ansambluri bio-fizico-chimice ce definesc formele, etc.

Avem aceasta cunoscuta si e posibil sa fie asa pentru ca e creata de om: Ego-ul. Acesta raspunde la nevoi individuale si colective si asigura un anumit raspuns previzibil creat pe niste norme. Cei instruiti sa raspunda unui ansamblu de norme vor copia un anumit tipar si il vor imbunatati permanent pentru a-si asigura un statut.

Insa, cu cat creste ego-ul cu atat scade dimensiunea interioara. Individul este invatat sa fie atent permanent la lumea exterioara care isi tot largeste dimensiunile fizice sau non fizice, in detrimentul celei metafizice. Exista o vorba care spune ca “nu luam nimic cu noi” (cu referire la Alexandru cel Mare care a cerut sa fie ilustrat practic acest fapt), si totusi adunam permanent, de la informatii din exterior pana la bunuri felurite. In final aceasta “lada de zestre” este de fapt goala. Cu cat creste ego-ul cu atat creste si vidul interior. La un moment dat presiunea exercitata este atat de mare incat se instaleaza panica. Evident ca o reactie fireasca este de identificare a senzatiei de “lipsa”. Si ego-ul va comanda si mai multe bunuri, bani, putere. Presiunea exercitata din interior va fi transmisa si celorlalti din jur (in functie de statutul persoanei de la un individ la milioane). De cele mai multe ori ceilalti interpreteaza si ei aceasta presiune in functie de propriile perceptii si nevoi interioare. Daca educatia este bazata tot pe ego (si majoritatea oamenilor sunt, cu cateva exceptii), isi vor asuma aceasta presiune, si ori vor incerca sa o implineasca, ori o vor transmite si ei mai departe.

Revin la Oracolul din Delphi cu celebra inscriptie (pe scurt): “Cunoaste-te pe tine insuti”. Cunoasterea interioara duce la identificarea acestui ego, necesar si el pana la un punct intr-o societate organizata, identificare care ii permite sa supravietuiasca dar nu sa acapareze.

Cunoasterea interioara nu e nici ea o asa mare filozofie precum pare. Multi oameni spun ca nu stiu cum se face asta. Nu e atat de complicat. Pe scurt, ideea este ca toata informatia din exterior sa fie absorbita, inmagazinata si procesata pentru a afla propriul raspuns la ea. Toate raspunsurile obtinute imbogatesc perceptia si cu atat este stimulata creativitatea. Capacitatea de a crea noi raspunsuri fata de cele obtinute deja (pentru ca au fost deja intelese si identificate, adica invatate), diferentiaza oamenii in mediocri, medii si peste medie. Aceasta reprezinta bogatia interioara care, inevitabil, se va manifesta si in exterior si rezista oricaror teste, spre deosebire de ego ce se deterioreaza odata cu schimbarea conditiilor de aparitie si constructie.

Ce face atat de complicata definirea ego-ului, si de ce nu putem enunta simplu o definitie, este tocmai acest raspuns, care este diferit atat de la individ la individ, cat si fata de cel care primeste aceasta manifestare. Multitudinea de raspunsuri nu prea poate fi incadrata inca intr-un mod clar, pentru ca, inca nici nu s-a inteles cum functioneaza oamenii, de fapt.

Renuntarea la ego ar presupune un nou mod de organizare sociala si acest lucru este momentan imposibil cat suntem intr-un tipar Matrix si inca nici nu se stie colectiv asta. Pana la Matrix 2.0 mai avem de parcurs niste pasi, insa intotdeauna este bine sa ne cunoastem interior cat mai bine pentru ca alta varianta de a trai cu adevarat nu exista.

Cuvantul derivat din ego, cel mai celebru, este: “egoism”, cu personalizarea “egoist”. Egoistul fiind persoana care isi satisface interesele sau placerile personale in detrimentul celorlalti. De aici s-a indus ideea ca, daca vrei sa fii un om cu adevarat bun, te lasi pe tine pe ultimul plan. Ceea ce intra in contradictie cu ideea ca, tot ceea ce stim cu adevarat este doar despre noi. Din pacate, nu s-a mai corectat si ca e ok sa te pui in centrul atentiei, in centrul vietii tale, cu conditia ca in interactiunea cu ceilalti sa nu existe abuzuri. Evident, pasul urmator a fost scindarea intre ceea ce stim cu adevarat si ceea ce credem ca stim despre ceilalti, scindare care are ca efect atat de celebrul “conflict interior”. Dintr-un singur mare conflict pot lua nastere o multitudine de conflicte mai mici, care creeaza stari de panica si de anxietate si, fara stiinta de unde provin, si cum pot fi gestionate, de depresie. Depresia este punctul in care omul renunta la el insusi si cauta sa le faca pe plac celorlalti. Pentru ca nu stie cum a ajuns aici, nu isi mai asuma aceasta decizie de renuntare. Cum a ajuns aici? Printr-un ego imperfect, insuficient imbunatatit sau insuficient de competitiv. Oricum ar fi, renuntarea la propria fiinta este o suferinta reala, uneori constientizata, alteori nu. Vine la pachet si cu o viata sedentara, pentru ca renuntarea la propria fiinta este practic asimilata cu renuntarea la propria viata. Intrucat organismul uman supravietuieste prin energia cinetica produsa de miscarea celulelor unele de altele, tentativa este de reducere a acestei energii.  Reducerea nevoii de a trai este reprezentata prin inactivitate ca un fel de “pauza” si reluare in cazul aparitiei unei motivatii mai bune. De cele mai multe ori, aceasta motivatie nu mai vine. 

Ego-ul este invatat si cu calitati si cu defecte. A-i recunoaste defectul acestei constructii iluzorii este insasi un defect. Defectele sunt taxate si neacceptate. Asa ca, apare si disimularea. Ascunderea acestor tare ale ego-ului fata de altii sfarsesc prin a fi ascunse si fata de propria persoana. In acest caz persoana are hiperactivitate in stradania de a nu avea pauze suficient de lungi pentru a se putea descoperi adevarul.

Disimularea si depresia sunt fatete care ne arata si ele cat este de imperfect ego-ul. Efortul de a il perfecta permanent si energia cheltuita pentru a fi mereu in pas cu permanenta miscare a lumii in care traim va adanci conflictul si va irosi viata. Uneori constientizam aceasta risipa, alteori nu.  In ultima vreme multi indivizi cauta cunoasterea interioara iar unii sunt dispusi la sacrificii conditionate de ego: oameni care se tarasc pe coate si genunchi in jurul bisericilor, mersul pe jos in pelerinaje foarte lungi, impactul unor culturi noi (samani, budisti, etc), intelegand sau nu ca aceste conditii sunt impuse din interior, in incercarea de a suprima acel ego. Insa lupta cu ceva din tine nu se produce niciodata in exterior. Si nici nu e necesara lupta. Constientizarea si propria perceptie a ceea ce iti apartine sau vine din afara este suficienta pentru a pastra ce este necesar si a arunca ce nu e. Ca atunci cand te afunzi in garderoba si dai mai departe sau arunci ceea ce nu iti mai este bun.

Desigur, sunt si oameni care inteleg ca ceea ce se intampla ii depaseste, nu au instrumente sa se descurce, si apeleaza la ajutor.

Totusi, viata devine mult mai usoara cand reusim sa identificam atat ego-ul nostru cat si al celorlalti, pentru ca asta ne usureaza modul in care ne raportam la lumea exterioara, si sansele de a avea un raspuns personal cat mai real sunt mult mai mari.

Tu ti-ai constientizat propriul ego?

Comenteaza mai jos.

Carmen Ciocea- specialist in coaching si dezvoltare personala.

Despre Valoare II

Are americanul o vorba, care a prins bine in societatea romaneasca la un moment dat, “Time is Money”. Dadea bine sa o folosesti dar, intelesul nefiind asimilat cu adevarat, s-a pierdut, ratacita in timp. In timpul acela care costa. Si costa scump daca stai sa te gandesti ca e asimilat cu clipe pretioase care trec din viata noastra, cu banii care se scurg si nu se mai intorc, cu momente pe care le-am ratat atunci cand era vremea lor si nu se mai intorc.

 Fluxul banilor ne arata starea vietii noastre. Orice blocaj pe bani provine din blocajele din viata. Unde ne-am impotmolit? Cel mai probabil in ideea perpetuata zilnic “nu imi permit”. Daca “nu imi permit” inseamna ca trebuie sa vanez acel lucru gratuit. Urmatorul pas, nefiresc de altfel, este sa profitam de timpul, atentia, energia, banii cuiva. Totusi, putini oameni au cultura faptului ca, nimic nu este gratuit in aceasta viata si ca, si atunci cand nu ai bani, poti totusi oferi multe alte lucruri la schimb. Lucruri pe care unii le pot face si altii au nevoie de ele.

Ce inseamna, de fapt, sa accepti lucruri gratuit? Sa nu apreciezi valoarea. Intrinsec, te auto-devalorizezi si evident ii devalorizezi si pe cei de la care primesti ceva. “Lasa, ca are de unde” e gandul imediat urmator. Dar, niciodata nu stim daca persoana chiar are de unde, sau a sacrificat ceva de la ea , pentru a ajuta pe altcineva. “Lasa, ca are de unde” mai inseamna si ca e asa, o idee vaga asupra a ceva nedeterminat, dar de fapt nu stim sa apreciem ce am primit. Nu stim ce inseamna. Primim pentru ca am identificat o nevoie urgenta, am reusit sa o implinim cu un ajutor, si apoi ni se pare ca n-a fost nici un ajutor, si lucrurile s-au rezolvat de la sine.

Daca inainte de ’89 toata lumea venea acasa cu ceva de la serviciu, considerat un lucru normal pentru ca il faceau toti, dupa ’89 e celebra inghesuiala la orice coada cu reducere sau cupoane sau gratuitati.

Chiar si eu, ca sa imi fac cunoscuta munca, am apelat la a oferi sesiuni gratuite, dar asta nu inseamna ca pot fi de acord cu acest lucru. Pentru ca stiu, ca inseamna ca omul acela nu apreciaza, nici valoarea muncii mele, nici rezultatele lui. Daca nu plateste pentru serviciul pe care il ofer, nu este nici implicat, nici motivat cu adevarat sa isi atinga obiectivele.

Am “clienti” care se multumesc cu o clarificare a etapei  vietii in care se afla, si apoi dispar. Chiar daca acest lucru a insemnat ca au beneficiat de sesiuni gratuite, multe ore pe care le-am investit. Primesc multime de “multumesc-uri”  zilnic dar observ totodata si ca acesta este un mod de a planta gresit. Culegi ceea ce semeni si cand faci acest lucru, de mai sus, n-ai cum sa culegi decat tot o lipsa. Daca ai primit de la cineva seminte de rosii si le-ai plantat, poti culege o recolta, dar, daca nu opresti seminte sa plantezi tu, si apoi sa oferi altora, nu mai ai ce culege data viitoare.

Diferenta intre cei care platesc si cei care nu platesc este foarte mare. Este o reala placere sa lucrez cu oameni asumati, care inteleg transferul de valoare. Intr-un proces de coaching nu curge doar lapte si miere. Evident ca fiecare trece prin momente mai grele dar, sunt acolo. Si nu, nu asta face si un prieten, pentru ca un prieten poate ca iti da un sfat sau o idée, dar nu stie cum sa te ajute efectiv. Poate te imprumuta cu o suma de bani cand ai “nevoie”, dar, nu stie sa te ajute ca aceasta “nevoie” sa dispara.

Cand sunam instalatorul, tot dupa ajutor sunam. Platim timpul acelei persoane care investeste in noi minute din viata sa. Ca omul este sau nu priceput in ceea ce face, este discutia urmatoare. Dar mai intai, cineva isi ofera momente din viata. Devalorizarea acestor momente, sau subvalorizarea ne face sa credem ca doar viata noastra este importanta nu si a altora. In realitate, avand acest tipar, este o doar o falsa impresie. Daca nu-i apreciem pe altii inseamna ca nu ne apreciem nici pe noi. Nu acordam atentie nici vietii noastre, si de aceea o lasam sa se “scurga”, consumam atat timpul nostru cat si al altora, de multe ori incercand sa intelegem tot felul de nimicuri fara importanta, obligandu-i si pe altii sa ne asculte, pentru ca, nu am reusit sa stabilim o scala a valorii la care sa ne raportam. In loc sa investim acest timp in educatia noastra, si in straduinta consecventa de a determina valoarea la care ne raportam, risipim resurse pretioase fara sens. Si cea mai pretioasa resursa este timpul. Si costa atat de mult incat nu poate fi cuantificat, pentru ca timp=viata. Cat costa viata? Stie cineva?

Carmen Ciocea-specialist in coaching

Despre Valoare I

Din discutiile mele cu cei pe care ii cunosc sau cu clientii:

“-Sunt asa de obosit si am atatea pe cap, nu stiu ce sa fac mai intai. S-au aglomerat toate.

-Hai, sa te ajut sa-ti gasesti cea mai buna varianta.

-A, nu vreau. O sa gasesc o varianta sa ma descurc singur. “

In spatele acestei discutii se afla de fapt, mai multe idei.

Prima este ca: “daca ma ajuti tu, costa”. “Nu vreau sa platesc pentru ceva ce ar trebui sa fac singur”.  Sau “costa prea mult si nu- mi permit”.

A doua este ca de fapt, nu putem face nimic singuri. Este o falsa iluzie. Oricat de multe sau putine informatii am acumulat pana acum, le-am dobandit de undeva.  De la cineva. Care le-a dobandit de la altcineva. Modalitatea in care le preluam, face diferenta.

Personal, consider ca fiecare om pe care il intalnesc are sa ma invete ceva, si intotdeauna recompensez asta. Daca vreau o informatie dintr-o carte, dau bani pe acea carte, daca o citesc gratuit pe internet, apoi ma duc  si o cumpar. Daca am asimilat informatia, o vand mai departe cu o valoare mai mica decat am investit.  Daca urmaresc online un curs gratuit, recompensez cumva asta. Ori recomand si altora, ori las feedback cursului etc.

A considera ca meriti energia, timpul sau banii altora fara sa dai nimic in schimb, este clar o carenta de educatie care nu aduce bunastare in viata nimanui. Inghesuiala la “gratuit”,  “reducere”, “promotii”, cu cat ar inceta mai repede, cu atat mai repede s-ar insanatosi si mentalitatea colectiva.

A treia idee este despre ajutor. Este o chestiune de mandrie sa te lauzi ca te-ai descurcat singur, fara ajutorul nimanui. Nimic mai fals. In spatele oricarui om de succes, grup, organizatie, firma sunt multi alti oameni care au contribuit cu ceva la asta. Cel care nu intelege, pierde succesul.  Exista o situatie vizibila in societate in clasa politica, unde este inteles conceptul: “dau ca sa primesc”. Este atat de evident si transparent incat trebuie doar observat. Este si motivul pentru care rezista.

A patra idee este despre “nu am bani”. Ok, exista in viata fiecarui om, din varii motive, lipsa lichiditatilor. Insa, asta nu inseamna ca nu poti oferi altceva la schimb.

Toate aceste idei, de fapt, au o radacina comuna. Lipsa de valoare.

Toti oamenii au valoare intrinseca la nastere. Experienta anterioara in evolutie ne arata ca totul are un sens. Astfel, si aparitia fiecarui om in lume prezinta valoare, indiferent ca stim sau nu sa o apreciem. Si aici intervine marea problema. Cum invatam sa apreciem valoarea? Valoarea unei vieti, valoarea noastra, valoarea altora? Pentru ca atunci cand crezi ca nu ai valoare crezi ca nici nu ai nimic de oferit. Cand cineva iti ofera valoare, nu o recunosti deci, nu o poti recompensa. Cand crezi ca un om iti este valoros doar daca profiti de el este si mai neplacuta situatia. Cand crezi ca un om are valoare doar pentru ca altii au spus asta despre el, in fapt, nu ai primit nimic din ce iti trebuia.

Toate aceste directii gresite duc la un singur rezultat: Lipsa.

Ia gandeste-te putin, macar un minut pe zi, tu ce lipsa experimentezi astazi? Unde ai primit valoare si nu ai recompensat-o? Cand nu ai inteles-o? Cum ai profitat de ea?

Evident ca persoana din primul dialog nu gaseste o formula. De ce? Pentru ca in mintea noastra, la un moment dat suntem prinsi in “roata hamsterului” si trebuie sa vina cineva din afara sa ne scoata de acolo. In roata atingem o treapta si ni se pare ca am avansat, in realitate in scurt timp ne trezim ca iar suntem pe ea. Avans zero. Din ce am observat pana acum, formulele sunt de “fac azi ceva in detrimentul a altceva”. Ma ocup de bani, dar nu stau bine cu sanatatea, ma ocup de oameni dragi dar nu am bani, am un job dar n-am familie, am job, familie dar nu am impliniri, etc.

Si la fel de evident este ca, totusi, persoana imi cere ajutorul chiar daca intr-o forma mascata de evitare a angajamentului. Normal ca ajut pe oricine, cu bani sau fara bani, in limita posibilitatilor, dar aici nu este vorba despre mine. Ci despre a invata ce inseamna sa ceri ajutor corect. Sa iti doresti sa fii ajutat si sa contribui la asta. 

Te invit sa comentezi si sa iti spui deschis parerea. Multumesc!

Carmen Ciocea- Specialist in coaching si dezvoltare personala

Dezvoltarea personala

ETAPA I

Primul pas in dezvoltarea personala incepe in jurul varstei de 18 ani, prin raspunsurile pe care si le gaseste fiecare la intrebarile esentiale.

Cele 5 intrebari existentiale  fundamentale ale omului:

1.     Ce este omul?

2.     Cine sunt eu?

3.     Ce este viata?

4.     Cine/ ce este Dumnezeu?

5.     Care este rolul meu pe acest pamant?

Daca ai sarit peste aceste raspunsuri atunci, nici o grija, orice moment din viata ulterior este potrivit. Fara a-ti gasi propria identitate si raportarea la lume nu ai cum sa traiesti o viata buna. Cauta si vei gasi.

Ia-le pe rand, si nu te opri, pana nu gasesti raspunsuri care sa te ajute sa te definesti. De-a lungul vietii, aceste raspunsuri se pot modifica, important este insa sa le ai in vedere in mod constant.

Etapa a II-a

Sursa:Link

12 teme principale ale gândirii existențialiste

(după E. Mounier, Introduction aux existentialismes, éd. Gallimard, 1962.

·         Contingența ființei umane Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.

·         Neputința rațiunii. Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.

·         Devenirea ființei umane. Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-și construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.

·         Fragilitatea ființei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârșit, distrugerii mele ca ființă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoțește existența.

·         Alienarea. Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.

·         Finitudinea și urgența morții. Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva tendinței noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e finită și se îndreaptă către moarte.

·         Singurătatea și secretul. Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalți.

·         Neantul. Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el survine din neant și se îndreaptă către el.

·         Devenirea personală. Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în inconștiență față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat personală și conștientă.

·         Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să opteze, să aleagă în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conștientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalți.

·         Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o ființă alături de cei cu care e nevoit să existe; ființa umană este ființa-împreună (Mitsein, cf. Heidegger).

·         Viața expusă. Omul trebuie să acționeze, să îndrăznească, să-și pună în joc viața - sub permanenta privire și judecata inevitabilă a celorlalți.