Despre Dumnezeu Partea I

Daca as putea spune un cuvant despre Dumnezeu, acesta ar fi “Sublim”. Evident ca, in forma umana, suntem departe de acest concept.

Parte din creatia divina, omul are nevoie pentru a intelege de unde provine, sa isi identifice autorul printr-un un nume si un rol. Tatal nostru. Este evident ca, daca nu stim sa facem nici oameni, nici orice alte elemente din mediul exterior (seminte, animale, etc), exista un autor in afara noastra. Tot ceea ce nu putem numi, ne sperie teribil si ramane o taina. Putem accepta ca exista niste taine, cum ar fi nasterea, moartea, casatoria, dar nu putem accepta ca nu avem radacini si care sunt acestea. Precum un copac care stie exact informatia de la radacina la ultima frunza, exista oameni care se cred doar “frunze”, exista oameni care isi cauta aceste “radacini” chiar prin forme duse la extrem (Drumul pelerinului, taratul in coate si genunchi etc.), sau mai simplu prin religie sau curente spirituale.

Pentru mine, este irelevant cum alege fiecare sa isi defineasca provenienta, si locul in lume.

Mult mai important este sa intelegem ca, avem acest “parinte” iubitor, care, odata ce a creat viata, isi asuma rolul de a o proteja, fara sa ne transfere noua aceasta grija.  Punand la indoiala ca are aceasta grija a vietii, suntem pe un drum gresit in viata. Directia gresita ne face sa avem permanent conflicte si sa ne manifestam prin neintelegeri (furii, tristeti, agresivitate etc.) care toate duc la boli si un mediu toxic.

Cand se indeparteaza de sursa, multi oameni au iluzia controlului, ca pot interveni direct in procesul de creatie si sustinere a vietii, ca anumite ganduri, actiuni, fapte ale lor, pot modifica intentia divina.

Avem posibilitatea alegerii, desigur, dar orientata contra fluxului vietii, inevitabil sa va intoarce la noi, pentru a ne demonstra greseala.

In filmul fara box office, dar foarte bine realizat, “The Ripple Effect”, este ilustrata influenta noastra asupra fiecarui proces universal al vietii si cum, de foarte multe ori, oamenilor le ia multi ani, poate zeci sa inteleaga cum au intervenit la un moment dat si de ce, in vietile altora.

In cea mai buna forma de intelegere, oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, si, oricat isi doresc acestia sa devina mai presus decat parintii lor, raman tot copiii acestora.

Orice parinte care se informeaza asupra hranei potrivite pentru copil, il va indruma pe acesta sa manance legume. Copilul insa vrea cartofi prajiti, sau prajituri si incepe negocierea sau tocmeala.

Asa si oamenii. Multi se roaga la Dumnezeu sa fie ajutati, sau sa le indeplineasca anumite cerinte. Daca ceri de mancare, un parinte iti va oferi ce iti face bine, nu ce vrei tu. In viata, ii cerem lui Dumnezeu diverse lucruri, si culmea este ca ni le ofera in functie de ce avem nevoie, la un moment dat. Precum niste copii rasfatati, nu ne asumam ce am cerut si incepem sa ne tocmim. Pentru ca Dumnezeu lucreaza prin oameni, si pe cai nebanuite, nu intelegem ca am primit raspunsul cerut, si incepem sa ne exprimam frustrarile: “dar eu nu vroiam asa, nu vroiam de la persoana asta, nu-mi place asa, nu-mi convine asa, etc.

Absolut fiecare lucru din viata este destinat sa se materializeze in lumea reala, pentru a intelege, sau vedea, ce nu avem capacitatea sa patrundem, in lumea imateriala. Nimic nu este intamplator, totul este destinat sa sustina viata si in termenii de creatie originali. Aceasta creatie perfecta este mereu imperfectata de oameni, care, nici nu vad unde gresesc, nici nu vor sa isi asume greseala, si implicit sa o corecteze. Nu intelegem, si nici nu vrem sa intelegem, pentru ca avem limite, si credem ca viata incepe, si se sfarseste, in limitele noastre. Credem ca totul se rezuma la perceptiile noastre, si nu stim un fapt elementar, ca perceptiile sunt limitate la secventa de prelucrare a creierului, si sunt supuse erorii.

Suntem creatii divine dar, suntem oameni, avem o natura duala, a fost si ea explicata prin diverse religii, consider ca suntem departe de adevar inca. Natura duala e data de viata pe Pamant, unde, fiecare secunda din viata este destinata adaptarii corpului la mediul inconjurator. In paralel, ar trebui sa ramanem si fiinte spirituale. Am mai vorbit despre complexitatea acestui fenomen, si de ce nu trebuie niciodata sa credem ca suntem oameni “simpli”.

Atractia catre lumea fizica, de multe ori ne face sa ne indepartam, pana la, chiar o separare brutala, de lumea spirituala. Nu suntem invatati sa mentinem echilibrul. Unii se indeparteaza de lumea fizica si se retrag in lumea spirituala. Altii se straduiesc sa se mentina in lumea reala si ocazional sa caute sprijin la ghizi spirituali. Nici o varianta nu este rea, dar daca nu ne asumam rolul de copil al lui Dumnezeu, si suntem crescuti de bone, informatia poate fi corecta sau nu, completa sau nu.

 Fiecare transmite mai departe ce a experimentat, si daca ne identificam cu persoana, cum ar fi parintii fizici, familia noastra, un idol, un om de stiinta, un erudit, o persoana pe care o admiram, luam de buna toata informatia lui si o punem in practica, iar in final, constatam ca nu ne foloseste.

Ne nastem singuri, traim singuri, murim singuri. Acesta este un adevar universal. Totul este in noi. Tot ceea ce exista in afara noastra este destinat sa ne sprijine viata. Totusi, acest adevar este legat de oameni. Practic, nu suntem niciodata singuri, suntem parte din intreg, si, e ca si cum o picatura de apa dintr-un pahar cu apa se vaieta ca este singura. Doar daca este extrasa cu o pipeta din pahar ar putea fi izolata si, mai devreme sau mai tarziu, s-ar evapora alaturandu-se altor picaturi sau ar fi folosita pentru crearea unui nou compus. Picatura este depasita de intentia celui care o izoleaza.

Cand traim perioade de (sa zicem) “rau”, nu ne gandim ca face parte din planul nostru de viata, sa ne aliniem vointei creatoare. Ne gandim ca “uite din cauza acelei persoane eu nu pot sa, din cauza conducerii eu nu pot sa, ala mi-a facut, ala mi-a dres”, risipind cel mai pretios instrument pentru supravietuire: atentia. Totusi, daca am fost un copil fara o buna judecata, si acum stau la colt, inseamna ca ceva nu am inteles bine. La colt, am un timp de reflectie, sa analizez ce am facut, si sa corectez. In realitate, copiii pusi la colt sunt frustrati, plang, nu inteleg de ce au fost pedepsiti, poate se vor corecta de teama pedepsei, poate nu.

Cu alte cuvinte, suntem copii, dar, la un moment dat crestem, nu ne mai putem folosi de aceasta scuza, suntem obligati sa ne folosim judecata, si toate celelalte instrumente, sa evoluam. Asa cum parintii sunt mandri ca “au facut om” din copilul lor, si noi ar trebui sa ne facem mandru autorul de creatia lui, nu o sa o sabotam intruna.

Practic, a fi matur inseamna sa iti asumi responsabilitatea propriei vieti, sa nu mai astepti sa faca altii in locul tau asta, sa stii ca esti mereu sprijinit in deciziile tale de parintele care te vegheaza permanent, fie ca vrei, fie ca nu, ca este iubitor si nu vindicativ, iti da posibilitatea sa te corectezi, si iti arata unde gresesti, daca iti doresti asta. Nu exista o varsta clara cand intervine maturitatea, dar ti se arata. O stare de nebine perpetuata in timp, poate sa iti arate ca a sosit momentul, si il eviti.

A crede ca ai un autor este o certitudine, nu se poate masura pe o scala. Cred 75% ca ar exista, sau, poate cred 28%, este exclus.

I.Hristos ne-a spus asa: “adevarul nu se demonstreaza dar el demonstreaza toate celelalte lucruri”. Daca ai un raspuns pentru cine a creat omul, si el poate fi numit intr-o persoana, este incorect. Nu stim, dar stim ca suntem. Deci, cineva ne-a creat. Il numim Dumnezeu. Putem sa-l numim si TATA. Experienta omului pe pamant, respectarea unor legi avand sursa divina, ne-au aratat ca viata poate decurge frumos, si infloritor. Nerespectarea autorului, legilor, ne atrage evenimente dureroase. Atat de simplu si atat de complicat.

De ce nu putem respecta legile? Pentru ca suntem invatati de alti oameni care nici ei nu le cunosc, sau nu le respecta. Pentru ca, nu sunt explicate indeajuns pentru intelegerea fiecarui om. Dar, necunoasterea legii nu inseamna nerespectarea ei. Pana la urma avem datoria sa intelegem noi insine aceste legi, si cum sa ne raportam la ele prin propria noastra interpretare. E ceva de lucru, intr-adevar, dar, niciodata nu e prea tarziu. Elevul isi depaseste profesorul, si, daca am avut profesori nu prea buni, trebuie sa mergem mai departe in directia potrivita.

Aparitia lui Iisus are exact aceasta semnificatie. De a le transmite oamenilor ca nu sunt singuri, au un autor, si ca fiecare copil trebuie sa se raporteze la acest autor sa stie ce este si de unde vine. Buddha a explicat foarte clar cum functioneaza omul, si Iisus a explicat de unde vine omul, si unde ar putea sa ajunga.

Avem informatii complete, si totusi asteptam mii de ani sa intelegem. Asta ne arata limitele umane.

Suferim inca din timpul conceptiei si de la nastere. Avem un atasament prin care suntem hraniti, cordonul ombilical, care se taie si apoi toata viata suferim dupa toate atasamentele. Traim restul vietii fara cordonul ombilical, pentru ca viata este construita deja pentru noi asa, insa fata de alte atasamente nu avem incredere ca putem fara ele. “Mama e totul pentru mine, nu pot trai fara ea, nu pot trai fara prieten/a,  sot/sotie, catel, casa aia, telefon”, etc.  

Problema nu este ca nu putem trai fara, ci cum o facem. Cum traim? Ce intelegem din aceasta viata? Singurul lucru fara de care nu putem trai este respiratia si nu avem controlul ei. Nu stim cand vine, cand pleaca, de unde vine, unde pleaca. Aici e cheia increderii. Respir=traiesc. Nu pot sa spun ca nu mai am incredere in Dumnezeu pentru ca partenerul m-a tradat, ca nu am gasit grapefruit alaltaieri cand am fost la piata si uite, Dumnezeu m-a parasit din cauza asta. Prea superficial. “Dumnezeu nu ma mai iubeste pentru ca uite ce s-a intamplat”. 

Daca respir, Dumnezeu este acolo cu mine, si ma lasa sa aleg ce drum vreau. Vreau sa ma incapatanez sa schimb ordinea fireasca a lumii, nu-mi va permite. Vreau sa experimentez raul, imi permite. Rolul in care ma pozitionez este essential. Nu ne este interzis sa evoluam in armonie, dar ne este interzis sa stricam armonia. Ca picaturile de apa din pahar in care s-a amestecat o suspensie, trebuie sa lasam sa se decanteze sa identificam ce se intampla. Daca transferam corpului aceasta treaba dupa ce am inghitit suspensia, o va face cu o munca. Asa si cu informatiile pe care le primim. Ce facem cu ele, cum ne raportam la ele, ne asumam ca suntem cauza, avem incredere in autor si instrumentele pe care ni le-a dat? Avem incredere in corpul, judecata, mintea, constiinta noastra ca ne indruma? Nu avem, suntem pierduti.

Tu crezi sau nu crezi ca ai un autor mai presus de nivelul tau de intelegere?

Personal, cand vad dovezile in lumea materiala, imi vine doar acest singur cuvant in minte: Dumnezeu=Sublim. De aceea, nu pot prezenta o varianta pentru atei, dar pot intelege cum ajung oamenii si la aceasta perspectiva.

Carmen Ciocea-specialist in Life&Business coaching