Dependenta privita cu alti ochi

Partile I-VII

Partea I

Introducere:

A spus un ganditor odata: “Cogito, ergo sum” (Cuget, deci exist).*

*1637, René Descartes, filozof care a revolutionat istoria culturii umanitatii

Rationamentul prin care a ajuns la aceasta cugetare este complex, si are la baza decizia de a se indoi despre toata cunoasterea de la vremea respectiva, cuprinsa in carti sau nu. La fel si Buddha, care a decis sa se aseze sub un copac, si sa nu se mai ridice pana nu afla ce este suferinta, si de unde vine (si a aflat), asa si Descartes, a facut o descoperire esentiala pentru intelegerea umana.

         Pentru ca, in fapt, existenta unui om este conditionata de prezenta gandurilor. Absenta lor inseamna lipsa vietii. Acest lucru inseamna ca suntem dependenti de ganduri. Inca nu stim de unde vin gandurile, dar stim ce sunt. O interfata care face posibila existenta vietii, facand legatura intre ceea nu cunoastem dar avem, si ceea ce cunoastem si stim.

Ceea ce cunoastem dar nu stim este nefolositor inca. Gandurile sunt necesare centrului de comanda, creierului, care, ca si un calculator, are nevoie de limbaj. Fara limbaj, creierul nu stie ce sa execute. Ai putea crede la prima vedere ca doar gandurile ne tin in viata. Insa, ele sunt doar limbajul. Ceea ce ne mentine in viata este dorinta. In ceea ce priveste omul, ne intoarcem mereu la aceeasi metafora:

Sfanta Treime : Tatal, Fiul si Sfantul Duh.

Observatie: Nu este o perspectiva sau abordare religioasa.

In aceasta metafora, Tatal este inconstientul (fiinta care exista dar nu e la vedere), Fiul este constientul (omul asa cum se percepe el) si acel Sfant Duh pe care nimeni nu si-l explica dar care poate fi privit ca legatura dintre cele doua, modalitatea prin care ia nastere si se intretine viata.  

Probabil ca, atunci cand ajungi sa cunosti interdependenta intre Tata si Fiu, intre constient si inconstient, descoperi si “Viata” in sine (Sfantul Duh), se naste dorinta constienta de a trai, si de a trai cu bucurie.

Cand nu iti intelegi aceste planuri, vazute si nevazute, te poti orienta doar pe unele. Tu esti doar om, adica intelegi doar ce percepi prin simturile tale, raportat la mediul in care te afli.

 La un moment dat, poti afla ca mai e ceva acolo, in fiinta ta, auzi sau intelegi despre inconstient. Lucru care te poate bulversa initial, dar inveti sa accepti, pentru ca, la un anumit nivel, stii dar nu vrei sa aprofundezi. Sau, poate te-a incantat foarte tare ce ai descoperit si atunci mergi in aceasta directie. Incepi sau nu cautarea. Am mai spus ca, fiecare are propriul ritm in aflarea acestor informatii. Cand ai gasit ce te interesa, poti ajunge la alta expresie celebra “Evrica”(Am gasit, am aflat)* si sa te opresti aici, crezand ca asta e tot. Dar nu e. Sfanta Treime realizata inseamna sa faci legatura intre toate planurile: fizic, mental, spiritual.

 Atunci intelegi ce faci cu viata ta, cum se naste bucuria si entuziasmul de a fi. Nu trebuie sa fii nici savant nici muncitor pentru asta. Conditia de a fi om nu implica profesie sau statut.

*atribuita lui Arhimede

Partea a II-a

Avem o viata la dispozitie sa facem asta. Ni se da de la inceput programul minim pentru supravietuire, am mai spus , un Bios inregistrat pe creierul mijlociu, la care nu avem acces (in “Ce inseamna sa fii om”). Mai departe alegem ce facem cu viata noastra.

Toata realitatea care exista este menita sa ne arate ce facem, si sa ne intelegem. Si, toata lumea exista pentru a ne ajuta.

Oamenii care se pot orienta pe o harta fizica, au usurinta de a se orienta mai usor si pe harta mentala. Si totusi, nu gasesc drumul de mai sus. De ce? Pentru ca nu au inca abilitatea de a face analogii.

Dupa atentie si constientizare, este cea mai importanta cerinta sa ne intelegem. Analogiile intre lumea reala fizica, vizibila, si intre lumea reala si ea dar nevazuta, sunt esentiale pentru propria noastra intelegere. 

Analogiile ne ajuta la depistarea sensurilor care de multe ori raman ascunse tocmai datorita limbajului ambiguu. Fiecare cuvant suporta o proprie interpretare lucru care duce la ascunderea, diluarea sau pierderea sensului. Pentru ca pare extrem de complicat, ne rezumam de cele mai multe ori la actiuni concrete si imediate, palpabile. Totusi, indepartarea de sens, ne indeparteaza si de bucuria si entuziasmul de a trai. 

Stim deja ca fumatul are la baza un “ritual”: prima tigara o va atrage si pe a doua, a doua pe a treia si tot asa, ceea ce creeaza mecanismul dependentei creierului de o anumita doza de nicotina.

Tot asa, un gand il atrage si pe al doilea, al doilea pe al treilea si in continuare. Ca sa pui capat unui flux de ganduri, trebuie sa pui punct acelui gand care l-a creat. Dar va veni un altul. Si un altul. Pentru ca, suntem dependenti de ganduri.

Observatie: Cand vrem sa scapam de un gand nedorit sau obsesiv, putem sa inspectam de unde vine acel gand si se va retrage. Inca nu avem voie sa aflam de unde vin gandurile.

Renuntarea la fumat se face prin abtinerea de a mai aprinde prima tigara. Credem ca atunci cand ne lasam de fumat, obtinem scaparea de dependenta. Suntem fericiti pentru asta. Oare insa, de ce am scapat? Pentru ca dependenta este tot acolo. Se va manifesta in alta directie. Iar daca nu se va mai manifesta, drumul este sigur catre incetarea vietii insasi.

Mai credem si ca adevarata libertate se obtine atunci cand reusesti sa stopezi primul gand. Masura pe care o initiezi prin meditatie. Doar meditand poti ajunge sa stopezi gandurile. Insa pentru o perioada scurta de timp. Revenirea din meditatie ne intoarce in mecanismul dependentei, ceea ce este un lucru bun, pentru ca, altfel, nu am functiona in acest sistem. Suntem fericiti si mandri de noi ca am reusit sa meditam si sa scapam de ganduri.

Totusi, fara ganduri nu am putea exista. Dependenta ne asigura existenta. De ce sa vrem sa le stopam si suntem fericiti pentru asta? Pare o capcana (sau iluzie). Poti fi fericit ca incetezi sa fii viu? In fapt, nu asta se obtine prin stoparea temporara a gandurilor ci o stare de calm. Starea de calm permite o claritate a mintii. Poti permite autoreflectia si sa aduci in constient lucrurile cu adevarat importante pentru tine. Poti sa “vezi” ceea ce ai neglijat o perioada preocupat de ganduri lipsite de importanta. In starea de calm, poti intra pe drumul stabilirii conexiunii intre cele trei planuri (certe pana acum)*.  Si aici, nu am “scapat” de dependenta de a gandi ci de agitatia care ne cuprinde cand gandurile nu sunt educate.

*Inca nu stim nimic despre numarul dimensiunilor in care traim, 3D este cel mai pe intelesul tuturor.

Pana la urma  pare ca nu avem o  capacitate proprie de a crea dependente ci ca ne este inscrisa in program.

O revarsare de ganduri poate intoxica exact ca un abuz de tigari? Unde se rasfrang efectele acestei intoxicari cu ganduri? Din ceea ce se stie, toate se plimba pe fluxul constiintei si ca se transfera catre subconstient. Este posibil sa se inmagazineze si in corp daca fluxul constiintei este prea incarcat (sub forma de informatie, inregistrata ca raspuns al nostru fata de ganduri)?

Partea a III-a

  Dependenta este un instrument care ii asigura creierului supravietuirea. Lipsa gandurilor inseamna lipsa vietii. Este si un substitut care iti asigura supravietuirea in lipsa bucuriei si entuziasmului de a trai. Pentru ca a trai pare ca inseamna mai mult: sa te cunosti, sa te asumi si sa te manifesti plenar, nu doar sa supravietuiesti.

Se spune peste tot: Stop dependentei! Reclame nerealiste. Toti cei care isi constientizeaza dependentele stiu ca nu au cum sa faca asta. Cred ca, mai degraba, dependenta este tot un instrument care trebuie inteles si atat. A fost cautat un mecanism psihologic al dependentei vizandu-le pe cele legate de alcool sau droguri sau altele, figurat ca un cerc vicios, dar imi pare doar superficial, nu vizeaza profunzimile. E ca si cum ai spune: “Scapa de dependenta -Nu mai manca!”, “Scapa de somn!” etc.

Functionam pe baza dependentelor. Suntem dependenti de mediul intern si extern, suntem dependenti de ceilalti oameni, independenta este o iluzie indiferent la ce nivel se manifesta. Poate fi temporara, oricat de independent ai fi, la un moment dat ti se epuizeaza resursele.

Si atunci, pare ca dependenta, in fapt, iti asigura supravietuirea, alaturi de celelalte instincte primare. Si mancatul este o dependenta, la fel ca si celelalte instincte. Daca nu am manca, nu am trai. Suntem dependenti chiar si de calciu si de colesterol. Fara ele nu mai traim.

In ce punct calciul iti asigura supravietuirea si cand devine toxic?

Si, in ce punct, dependenta devine distructiva daca ea are menirea de a conserva?

Ne intoarcem in paradoxurile vietii.  Suntem toti la fel dar suntem unici. Ceea ce este bun la un moment dat poate fi rau. Ceea ce unuia ii face bine, altuia ii face rau.

Acest instrument ii ofera posibilitatea de a supravietui fiecarui om atunci cand inca nu se intelege, pe sine sau lumea in care traieste. Depinde cum se raporteaza fiecare la exterior. Unii inteleg ca lumea vine din interior catre exterior, altii invers. Toti oamenii manifesta dependente, dar la fiecare este raportata in anumite directii, in functie de conditiile interne si externe in care vietuieste.

Sunt oameni care manifesta aceste dependente in afara de cele de baza, numite dependente comportamentale, cum ar fi :

Dependenta de alcool, de fumat, de gust, de filme, de carti, de diferite substante, de o anumita persoana, de un anumit grup de persoane, de sport sau sporturi extreme, de jocuri , de telefon, de internet, de cumparaturi, de munca etc.

Orice dependenta este definita de o stare. STAREA este cea cautata, nu substanta, nu persoana, nu orice altceva.

A discerne in ce stare te afli, atunci cand manifesti dependenta, este un lucru constient dar si uimitor. Cand nu discerni ca e o stare si ajungi sa te confunzi cu starea insasi, se poate spune ca ai depasit granita intre dependenta buna si dependenta toxica.

Ne intoarcem la ce discutam anterior (in “Tiparul gandirii critice) si anume ca orice om isi cauta starea de bine. Care este proprie si subiectiva.

Starea de bine, nu este un element fix, atata timp cat nu ai stabilit conexiunea intre cele trei planuri. Fluctuatia permanenta, intre starea de bine si pierderea ei, duce la exagerarea dependentei. Teama de a pierde starea de bine, naste nevoia de bine. Daca in copilarie ai suferit de foame, cand ajungi adult te simti obligat sa ai toata casa plina de mancare, care desi la un moment dat, iti dauneaza sau se strica, nevoia de a umple acel gol din trecut este mai mare decat nevoia actuala si nu distingi asta in plan constient. 

Partea a IV-a

Adulti fiind, nu dam atentie copilariei noastre, in principal, pentru ca ne-am auzit parintii spunand despre noi: “e doar un copil, nu stie, sau nu intelege”, de aici si interpretarea ca e o mica persoana ce poate fi minimalizata cu usurinta, nu prezinta nici o importanta. Astfel, perpetuam aceasta convingere, ca si noi adulti fiind, nu trebuie sa luam in seama nici copilaria noastra, nici pe a altora.

Amintindu-ne ca un copil sta pana la 6 ani in hipnoza si ca preia ca un burete toate informatiile cu care intra in contact ca fiind “bune”, va avea acest program inserat subliminal: ”eu nu am nici o importanta”. Toate actiunile vietii ulterioare vor avea ca rezultat (printre altele, in functie de raspunsul copilului), obtinerea validarii importantei si a aprecierii (sau retragerea in “lumea lui”).

Am mai vorbit despre asta, starea de bine si definirea locului pe care il ocupa fiecare in propria sa lume este esentiala pentru orice om.

Si atunci, starea de bine, echilibrul si armonia intre planurile existentei, propria importanta in lume, este resimtita in mod constient sau inconstient. Cand nu suntem constienti, o cautam in exterior. Orice substanta, idee, factori de mediu etc, ne devin necesare sa ne autodefinim. La inceput, dobandim o stare in raport cu acest factor si o definim ca fiind bine. Evident ca nu distingem in care plan e resimtit binele. Mental, spiritual, fizic?

Daca bei alcool, pare ca iti este bine. Apoi resimti fizic un rau. Deci, n-a fost chiar bine. Mai incerci data viitoare. Data viitoare e mai mult alcool. Pentru ca prima doza deja a devenit obisnuinta. Nu mai creeaza starea. Raul fizic e resimtit si mai acut. Inveti sa distingi raportul intre starea de bine mentala si starea de rau fizic. Accepti ideea. De ce accepti ideea? Pentru ca ajungi la concluzia ca e singura posibilitate de a atinge starea. Si atunci devine o batalie cu tine insuti, cand corpul tau nu intelege ca tie iti este bine in acea stare. Nici nu are cum. Cand spiritul tau nu intelege de ce te lasi coplesit de situatia curenta si nu iti urmezi drumul. La fel si cu alte substante. Cei din exterior, nu inteleg atitudinea ta. Considera ca esti slab, sau iti pun tot felul de etichete. Dar, e si normal, pentru ca, tot ei te-au respins initial, nerecunoscandu-ti valoarea. De ce te-au respins? Pentru ca, mai intai, tu i-ai respins pentru faptul ca tu ai plecat de la ideea ca nu esti inteles, dar ca in background ruleaza programul ca nu prezinti nici o importanta.

Multi parinti, nu inteleg ca propria interpretare a copilului poate fi extrem de dureroasa si ca cel mai mic semn de respingere poate scrie o adevarata drama.* Abandonul este tot o forma de respingere.

*Desigur, acest lucru nu inseamna ca poate cineva sa anticipeze un astfel de scenariu si de aceea, solutia ar fi incurajarea copilului sa isi exprime emotiile si acestea sa ii fie tratate cu respect si intelegere.

Aceasta drama scrisa pe baza unei rani care nu e niciodata tratata, va fi perpetuata la nesfarsit. Din pacate, de multe ori, e neconstientizata. E ca atunci cand ai impresia ca nu mai ai ulei la motor, dar de fapt bloc-motorul e fisurat. Tot completezi ulei dar nu intelegi de ce se pierde. Cheltui mult si nu se rezolva problema, ba chiar vezi ca apar si alte hibe in functionare. Cam asa si cu dependenta de substante. 

Partea a V-a

 Dependenta de oameni, e un lucru natural. Dependenta de o anumita persoana care te face sa simti “Starea”, nu mai e normala. Pentru ca, nevoia de a fi validat*, este implinita doar de catre acea persoana, si vei cauta mereu sa fii cu ea. Cand ai gasit o persoana care te valideaza, la fel, vei crede ca este singura varianta. Vei ajunge sa faci tot ce vrea, cum vrea, numai sa iti pastrezi starea.

 Totusi, daca intalnesti o alta persoana, care te accepta asa cum esti, si vei resimti o alta stare, de “mai bine”, vei trai un conflict major. Mai intai, pentru ca nu ti-ai gasit propriul echilibru. A face ce vrea persoana fata de care crezi ca iti acorda o importanta nu inseamna ca te simti bine. Vei descoperi ulterior ca tot nu ti-e bine, sau ca e o stare precara. Sau poate importanta acopera doar o parte din tine. Totusi, te-ai angajat in drumul asta, de a raspunde la nevoile celeilalte persoane (sau ale celorlalti daca este un grup de persoane), si intalnind pe altcineva care te valideaza din toate punctele de vedere, constati ca nu mai poti iesi din angajamentele anterioare. De ce nu mai poti iesi din aceste angajamente desi nevoia de a avea o stare de bine primeaza? Pentru ca ai fost conditionat de niste programe in copilarie care iti dicteaza cum e bine si cum e rau, si, mai mult, care este pedeapsa daca nu accepti binele impus. In acest conflict, care este destul de dificil de gestionat in constient, poti lua o pauza,si sa apelezi la alta dependenta de o substanta, sau de un factor de mediu.

 Si daca ai sau nu angajamente, la fel de bine poti dezvolta o dependenta fata de o persoana consacrata, care are toate atributele pe care consideri ca le ai si tu, sau pe care ti le-ai fi dorit sa le ai, sau pe care le-a avut o persoana care te respins(sau abandonat), si facand o verificare atenta, ai descoperit ca e “singura” care le detine. Astfel, dezvolti o dependenta virtual sau in realitate, pe care ai tendinta de a o manifesta in exterior sub diverse forme.

*nevoia de validare a importantei are si ea mai multe planuri (intelectual, afectiv, emotional, social, sexual, moral, etic, etc.)

 Fie ca este in realitate sau virtuala, dependenta totusi asigura supravietuirea in lipsa asumarii de “a fi”. Si aceasta lipsa provine din ignoranta. Propria necunoastere a persoanei. Neavand aceasta cunoastere, nimeni nu isi poate asuma responsabilitatea lui “a fi”. Asa ca, in ochii celorlalti, acesti oameni cu dependente mai mult sau mai putin la vedere, vor aparea ca incapabili sa isi asume responsabilitati. 

      Lipsa asumarii raspunderii si a responsabilitatii, creeaza mecanismul vinei. Asumarea vinei este mai la indemana pentru ca se refera la un fapt concret. Prezenta lui “a fi” sau “cine sunt eu” nu e cunoscuta. Iar vina este asociata cu pedeapsa, pe care daca nu o primesti din exterior, ti-o administrezi singur. Vina mai atrage si rusinea pentru gand sau fapta. Toate au o singura destinatie: conflict interior.

Partea a VI-a

In dependenta de jocuri, cum ar fi cele virtuale recunoastem retragerea intr-o lume, unde tu, cel care joaca, esti atat valoros cat si competitiv. Raspunzi altfel nevoii emotionale transmise de parinti, sa fii “cel mai bun” si sa ii bati pe altii. (“Tiparul gandirii critice” ). In lumea virtuala ai toate atributele care ti-au fost reprimate in lumea reala: esti puternic, esti inteligent, esti capabil, ai toate resursele sa castigi, esti valoros in ochii altora, ai strategie, ai abilitati.

Daca joci la pariuri sau aparate, tinta este sa castigi foarte multi bani pentru ca asa ai inteles ca poti fi valoros.

Dependenta de familie, prieteni sau un grup.

Acceptare e cuvantul cheie. Care este opusul respingerii. Teoretic, exista aceasta asteptare, ca familia sau prietenii sa te accepte asa cum esti. Daca grupul de persoane din care faci parte iti implineste aceasta asteptare, iti este suficient sa fii integrat. Stii ca, orice se intampla in exterior, in acest grup iti sunt implinite asteptarile.

Stam cu acesti oameni pentru ca, in multe familii, mai usor sau mai greu, suntem acceptati ca atare. Insa respingerea pe care ti-o arata propria familie este mult mai dureroasa. Daca te rezumi la a trai doar aceasta durere, te poate imbolnavi . Daca mergi  mai departe, la radacina, la cauza ei, o poti depasi .

Problema apare, cand trebuie sa oferi ceva la schimb pentru asta sau cand doar credeai ca asteptarea ta este realista, si ti s-a aratat intr-o zi ca nu este. Ne amintim ca dependenta de ei, iti asigura supravietuirea pana te hotarasti “sa fii”. Dintr-o data, revelatia ca esti fara nici un sprijin, fara validare, asa cum te-ai iluzionat e dureroasa. Ce alegi sa faci? Tot teoretic, este cel mai bun lucru care ti s-ar putea intampla. Lipsa oricarui sprijin te va indruma sa ceri sprijin exact de unde ai nevoie. Dar, daca nu iti dai seama de asta? Daca era cea mai importanta dependenta, va duce la prabusire si implicit, la disparitia vietii. Cand trebuie sa dai ceva in schimb pentru acceptare, la fel, poate veni un moment cand nu mai poti sa faci asta. Cum ar fi ca tu sa fii sursa de venit in casa si sa nu o mai poti sustine. Sau casa ta sa fie locul unde se aduna prietenii si pe care ai decis sa o vinzi.

Ajungi sa fii considerat “oaia neagra” si aruncat in izolare.

Si in grup, ca si in alte situatii, privind alti oameni, cautam acceptarea celorlalti (din exterior). Oricine ne trezeste sentimentul sau convingerea ca suntem acceptati asa cum suntem, ne va fi “prieten”. Daca nu ne manifestam propria fiinta, vom fi dependenti de acel “prieten”.

 Exista mereu cazuri de prieteni care “tradeaza”, aceia care, desi le-ai incredintat confidente intime la un moment dat, si au parut ca te accepta asa cum ai avut curaj sa te arati, sfarsesc prin a te respinge. In fapt, oamenii nu “tradeaza” ci isi cauta propriul bine si uneori nu au curajul de a ii spune in fata ceiluilalt din teama de a nu rani. Pentru ca, propriile perceptii pot fi iluzorii, actionam uneori impulsiv.

Ceea ce este cu adevarat interesant este ca nu ne doare doar durerea noastra ci si a altora. Si aici isi fac treaba neuronii oglinda? Sau recunoastem propria perceptie? Pentru ca stim ca simtim doar perceptiile noastre, probabil doare amintirea propriei dureri.

Partea a VII-a

Sunt nenumarate directiile in care oamenii dezvolta dependente. Ceea ce initial este un lucru normal.

Cand oamenii nu isi inteleg subconstientul aleg sa functioneze doar in partea rationala. Cand nu ai constientizat dorinta de a trai, cand nu ai descoperit bucuria de a fi, descoperi intr-o zi ca nu traiesti de la sine, ci ca ai nevoie de o motivatie rationala de a vietui.

In sine, motivatia nu e nici buna nici rea. Doar ca, atunci cand o investesti cu o energie buna, ea devine o placere. Cand este investita cu energia negativa, devine povara de a trai.

Cum iti descoperi motivatia? Unde o descoperi?

Exista in validarea din partea celorlalti? O gasesti cand ai incredere in tine? Ai aflat-o cand te expui in tot felul de ipostaze si iti place atat raspunsul tau cat si raspunsul celorlalti?

O gasesti cand gandesti sau imaginezi si generezi realitati care altora le produc bine?

Dar ce faci in situatia cand faci bine si raspunsul altora este cu rau?  Ce faci in situatia in care raspunsul altora nu te mai implineste? Sau, cumva, iti saboteaza motivatia? Poate fi motivatia stabila, consecventa, sau se schimba in functie de factorii externi?

Cred ca o solutie buna este sa faci totul cu placere, indiferent ce faci. Daca este ceva ce nu iti face placere, opreste-te si nu mai face asta . Placerea poate sa vina si din faptul ca ti-ai creat tie sau altuia o stare de bine.

Motivatia consta in rezultate la asteptarile setate?  Feedback-ul pozitiv creeaza motivatia de a continua ce faci.  Feedback de la tine insuti sau de la ceilalti. Motivatia este de fapt propria viziune pe care ti ai creat-o?  Deci daca nu ai viziune, nu ai nici motivatie? Practic, rezulta ca bucuria de a trai, este produsul imaginatiei (subconstient). Iar vointa (constientul) te sustine. Oricum gandim, ne intoarcem in acelasi punct. Nu avem abilitatea de a ne lasa imaginatia sa conduca, ne lasam creierul sa decida, ca soferul masinii care devine sef (vezi "Ce inseamna sa fii om").

De ce feedback-urile sunt negative? Pentru ca ne arata o respingere. Cel mai dureros sentiment sau poate ca este singurul care provoaca durere. Pentru ca, durerea este in afara de stare, un semnal de alarma. Si cum gestionam durerea? ("alarma de la ceas").

Cred ca si lipsa ne provoaca durere dar consider ca si lipsa este interpretata tot ca o respingere.

Paradoxul lumii in care traim, in care suntem unici si individuali dar avem nevoie de ceilalti, se manifesta si aici. Pentru ca scopul este sa iti manifesti individualitatea in comunitate, in armonie cu aceasta.

Ce facem cand comunitatea ne respinge? Ei bine, pe de o parte nu putem fi acceptati decat de alti oameni care se accepta pe ei insisi asa cum sunt , iar pe de alta parte trebuie sa ne acceptam noi asa cum suntem fara sa mai cautam validari in exterior.

Toate acestea au legatura cu interiorul fiecaruia. Suntem deprinsi din copilarie sa respectam normele si regulile sociale, ceea ce este un lucru bun, dar abordarea de azi se refera la intinderea de dincolo de aceste reguli. Nu vorbim aici despre nerespectarea unei legi sau incalcarea unei norme de etica pentru a ne manifesta individualitatea . Ci, cum sa o facem raportandu-ne la aceste reguli.

Cand interactionam cu oameni care au dependente, ar fi indicat sa stabilim carui plan ne adresam : mental, spiritual, fizic. Daca unul este axat pe rational (sa spunem un parinte) nu va putea sa obtina o comunicare cu un altul (sa spunem copilul) care se manifesta din inconstient si evident, fara comunicare nu exista intelegere.

 Émile Coué (1857-1926) a definit urmatoarea lege:

"Legea rezultatului opus efortului":
Cand vointa si imaginatia sunt in conflict , imaginatia invinge intotdeauna, fara exceptie, puterea ei fiind in proportie directa cu patratul vointei , iar cand sunt in acord, puterile lor nu se aduna , ci se multiplica una prin alta.
       “Nu vointa , ci imaginatia ne pune in miscare”.  

(prin interpretare, putem spune ca nu vointa, ci credinta ne pune in miscare, daca nu avem o imagine in minte ci se manifesta ceea ce credem cu convingere chiar daca nu suntem constienti).

   Intotdeauna cand ne confruntam cu o dependenta, a noastra sau a altora, sa ne amintim ca este un instrument necesar pentru supravietuirea noastra atunci cand nu suntem constienti ca avem dorinta de a trai. Si ca dependenta ne da STAREA de bine, unica si individuala. Sa invatam sa privim dependenta ca pe un drum in realitate care ne arata ce se intampla in interiorul nostru. Pornind pe acest drum, in sens invers, din exterior catre interior, putem ajunge intr-o zi la destinatie, si sa aflam cauza dependentei, pentru a o putea transforma, si pentru a ne reaseza viata in pozitie normala, plecand de la afirmatia : “Eu sunt”, nu de la “Eu sunt in raport cu altceva/altcineva”*. Nu numai ca nu putem “scapa” de dependente, dar nici nu este indicat sa incercam asta. Ca si cum am putea sterge un drum de pe o harta pe care o avem noi si astfel drumul nu mai exista nici in realitate.

Daca ai la indemana o harta (cu cat mai complexa cu atat mai bine), este util sa mai lucrezi cu ea din cand in cand. Hartile ajuta si ele la flexibilitatea mintii ca si invatarea unei limbi straine.

*“Cine sunt eu?” vezi “Ce inseamna sa fii om”