Partea
a IX-a
Un tipar extrem de complex, dezvoltat
si ramificat de generatiile care l-au experimentat.
Am ajuns la dresura de oameni. Un
subiect delicat. Nu din punct de vedere politic vreau sa scriu ci din punct de
vedere social.
Ca exemplu, vedem foarte des, soti care spun sotiei cuvintele: „Da,
draga, cum spui tu!”. La prima vedere, pare un sot obedient care respecta ce ii
spune sotia. Sau ca, nu este neaparat de acord cu ce spune dar, prefera sa
pastreze linistea si armonia in cuplu. Nu considera ca este o umilinta ci un
mecanism de a evita escaladarea unor potentiale conflicte, pe care, nu ar sti
cum sa le gestioneze. Nu se arata nimic din tot substratul care sta la baza
acestui tip de comportament.
Formarea mecanismului incepe in
copilarie, si pe masura inaintarii in varsta, capata atat forta cat si adaosuri
de alte mecanisme dobandite in timp, astfel incat, la un moment dat, un simplu
mecanism devine un adevarat aparat.
In tiparul gandirii critice, din educatie lipsesc, directiile
de informare a copilului cu alternative de alegere, sau, explicatii rationale
si logice.
Cand o mama sau un tata, raspund la
„De ce-ul” copilului cu: „Asa am spus eu!” si „Eu stiu”, autoritatea si forta
cu care imprima aceste cuvinte sunt de netagaduit. Asa incepe „dresajul”.
Atunci cand creste, copilul are in fata o alegere: sa
accepte sa fie dresat sau sa se opuna. Cand o societate intreaga, acheseaza la
aceasta metoda de educatie, este greu sa nu accepti. Cu cat opresiunea si
pedepsele sunt mai mari, cu atat acceptarea e mai profunda la un anumit nivel. Astfel
se naste un nou model, omul pe post de animal de companie - pet. Copil sau
adult. Femeie sau barbat.
Ce va face un pet copil? Va astepta mereu sa i se spuna ce are de
facut, sa fie hranit, scos la joaca. I se va spune cand sa planga, cand sa
rada, cand si cum sa vorbeasca, si, mai ales, cum, (in nici un caz), sa nu isi exprime emotiile.
In tiparul gandirii critice a iti exprima emotiile este
atat un semn de slabiciune cat si o proasta crestere. Asa ca, daca te lasi
educat astfel, inveti sa iti reprimi emotiile, sa le ascunzi, sa consideri ca
nu le ai, de fapt, ca esti insensibil. Pentru ca, daca ai apucat, doamne
fereste, sa ti le exprimi vreodata, ai fost pedepsit atat de rau, incat nu ai cum sa mai repeti aceasta greseala. Pedepsele
aplicate nu sunt neaparat fizice. E mai important cum percepe copilul chiar
daca parintele nu si-a dorit neaparat sa aplice o pedeapsa.
Tipar dus la extrem, intrucat, intr-o colectivitate
desigur ar fi imposibil sa ne manifestam asa cum simtim, sa urlam cu totii sau
sa radem zgomotos sau altele. Insa, exista si alte formule sa iti exprimi
emotiile. In fapt, emotiile noastre sunt rezultatul gandurilor noastre.
Daca stii ce gandesti, cum gandesti, si emotia va fi
corespunzatoare. Daca esti invatat cum sa schimbi un gand negativ intr-unul
pozitiv, dintr-o data descarcarea emotionala se produce la alt nivel. A se
descarca emotional este vital pentru oameni, si educatia stramba din tiparul
gandirii critice a aratat acest lucru.
Emotiile nedescarcate sunt o forma de energie acumulata
in diverse zone din corp, unde produc boli. Iar boala fizica este semnul bolii
spirituale sau mentale. Prea multi oameni sunt bolnavi si nici macar nu isi
explica de ce, mai ales cei care considera ca traiesc sanatos.
Exprimarea emotiilor se poate reinvata. Dar, mai intai ar
trebui refacuta conexiunea minte-corp. Despre asta, in capitolul „Emotii”.
Sa revenim la dresaj. Un copil dresat, devenit adult-pet,
ori se va rupe complet de aceasta forma de educatie, ori va deveni un cautator
de alt „stapan”. Persoana care ii va spune cum se face, ca asa e bine, este
potentialul „stapan”.
In plan psihologic, „dresatul” va deveni victima si
„stapanul” va deveni salvator. In functie de comportamentul dobandit in
copilarie, unul din ei va deveni agresor. Astfel se intra in „triunghiul lui
Karpman”, in care acesta a descris cum fiecare dintre cele doua persoane intra
pe rand in postura de Victima-> Salvator->Agresor .
Victimele sunt persoanele care nu vor sa isi asume
responsabilitati. De ce? Pentru ca, aceastea din urma, au fost lasate mereu „in
aer”. Copiii au facut ce le-au spus
parintii ca trebuie sa faca, dar nici macar parintii nu si-au asumat ce
fac. Cand cineva spune „Fa asa cum iti
spun eu, pentru ca este mai bine”, nu isi asuma si raspunderea pentru asta.
Daca exista persoane care isi asuma raspunderea, ele sunt
foste victime ajunse in postura de salvator. Evident, vor atrage in preajma lor
persoane care nu isi asuma raspunderea: Dresatii. Victimele. Doar ca, acestia, isi
asuma altceva: vina. In copilarie, parintii spun: „Fa asa cum iti
spun eu, ca este bine!”, dar copilul nu
face, sau nu ii iese, si atunci intelege ca din vina lui nu a iesit.
In multe cupluri, fiecare dintre parteneri, trece prin
cele doua faze, „stapan si dresat”, pana se stabilizeaza la unul dintre ei, sau
se rupe relatia. In cadrul fiecareia dintre faze, apare si constientizarea ca
sunt adulti acum si ca pot opune rezistenta la aceasta pozitie. Rezistenta
creeaza agresorul. Intr-un final, rezistenta la schimbare invinge pentru ca,
este mult mai mare asa cum ne amintim din primele parti ale tiparului. Despre
asta vorbim in capitolul „Dependente” .
Daca ii spui unei persoane sa nu mai fie animalutul cuiva
de companie, se va simti jignita, pentru ca, fiecare om constientizeaza ca este
mai mult decat atat si, isi doreste sa fie mai mult decat atat. Totusi,
inconstient, chiar asta se intampla.
Constientizarea propriei vieti si asumarea raspunderii
pentru propria viata este singura cale de a iesi din dresura. Este suficient sa
ne asumam raspunderea pentru gandurile noastre si transpunerea lor in
realitate. Nu trebuie sa ne asumam ce nu ne apartine pentru ca, vom avea poveri
suplimentare care, la un moment dat, ne fac sa clacam.
O educatie corecta se refera la comunicare. La adaptarea
cunostintelor mai ample ale cuiva cu propriul sistem de perceptie al altcuiva (
copil , parinte, partener , prieten). O relatie corecta, indiferent cum se
numeste ea, se bazeaza pe autoeducatie. Daca sunt preocupat permanent sa imi
fie bine, asta voi transmite si in jurul meu, respectand binele altora. Si cand
spun „sa imi fie bine” ma refer la starea de sanatate si armonie din mine,
nicidecum vreo referire la narcisisim sau egocentrism.
Daca sunt parinte, nu ar trebui sa fiu fericit ca am un
copil „cuminte” care imi executa toate comenzile, ci ar trebui sa imi amintesc
ca, fiecare om are un model unic de reprezentare a lumii in care traieste,
bazat pe perceptiile sale, care sunt si ele unice, si ca, in educatia pe care
vreau sa i-o transmit trebuie sa urmaresc raspunsul lui la aceasta. Daca am un
copil care nu raspunde pozitiv, inseamna ca eu ca parinte, trebuie sa fiu mai
bun. Sa ma dezvolt personal, sa ma inteleg mai bine pe mine, macar pentru
copilul meu.
*Copil
= pana in 18 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu