Familie monoparentala si nu numai

 

Exista cazul in care, un parinte ajunge sa isi creasca singur copilul sau chiar mai multi, in situatia in care mama sau tatal isi inceteaza existenta, sau, se produce o separare atat emotionala cat si fizica.

Separarea are loc cu consecinte de anxietate, rezultate fie din conflicte deschise, fie din neintelegeri ignorate si adunate in timp, cu siguranta insa, nerezolvate.

Este usor de inteles ca cel care pleaca este vinovat iar cel ce ramane sa isi asume consecintele este acuzatorul, in majoritatea cazurilor mama. Exista si exceptii.

In realitatea fizica, aceste conflicte, sau disensiuni, sau tulburari in armonia relatiei pot fi si violente, fizic sau verbal, comportamental, sau nu, dar, in realitatea interioara a omului, fara exceptie, ele sunt agresive.

Aceasta agresiune, manifestata constant este cea care pune capat relatiei, fie ca este constientizata, fie ca nu. In aceasta situatie auzim exprimari de genul: “nu mi-a placut ca; m-a durut ca; nu s-a oprit cand i-am spus, m-a jignit, m-a folosit”, etc.

Desigur, “cate bordeie, atatea obiceie”, formele in care se manifesta oamenii in relatiile de cuplu sunt foarte variate, cele normale nu le discutam aici, dar, in cele anormale ideea de baza este aceeasi: agresiunea. Agresiunea constanta nu este tolerata decat in cazuri foarte rare. Cu binele omul se obisnuieste cel mai repede, cu raul nu.

O mare problema se contureaza dupa plecarea persoanei in cauza. Rezultatul uniunii este copilul care a mostenit genetic tot ce aveau ambii parinti, cu bune si cu rele. Trasaturi de caracter care, la un moment dat, in baza aceleiasi educatii din familie, se constituie si intr-un tipar mental. Astfel, se vor genera comportamente care vor parea similare in ochii persoanei care a ramas cu cele ale persoanei care a plecat. Daca persoana era vazuta bine, parintele ramas va idealiza copilul, daca nu, se va confrunta cu o problema si mai mare decat avea initial, pentru ca acum problema se amplifica, prin faptul ca sunt doua persoane.

 Chiar daca una dintre persoane a parasit fizic relatia, ea ramane in mintea celeilalte persoane si va determina comparatii, asemanari si deosebiri permanent, de cele mai multe ori inconstient, dar si constient. Exista persoane care urmaresc acest proces permanent, cautand asemanari si deosebiri, ceea ce nu face decat sa inrautateasca lucrurile.

Persoana care are cel mai mult de suferit este copilul, pentru ca nu intelege unde greseste. In primii 7 ani de viata, copilul imita tot ceea ce vede si aude, nu are un sistem propriu de gandire, iar discernamantul bazat pe judecata se desfasoara intre 7 si 18 ani generic, dar el continua apoi pe parcursul intregii vieti.

Incepand cu 7 ani, el incepe sa chestioneze toata informatia pe care o detine pentru a o verifica in familie si in societate. Daca a vazut lucruri contradictorii in familie in viata incipienta, le va manifesta ulterior si va deranja parintele ramas. Desigur, acest lucru se poate intampla si in familiile nedezbinate, dar nu acestea sunt in discutie acum.

La un moment dat, poate interveni cazul unui al treilea parinte sau loctiitor de parinte, sosit in viata copilului tot in primii 7 ani, cu propriul sau tipar mental si propriile comportamente, pe care copilul le va imprumuta si manifesta mai tarziu. Trei informatii diferite, la care se adauga si cele primite de la ceilalti membri ai familiei, de la gradinita, din societate. Pana vor fi analizate de copil va trece ceva timp, si, daca nu exista, creat inca de la inceput, un sistem de reguli la care sa se raporteze, copilul se pierde intr-un noian de informatii haotice, ramase neprocesate, care il vor putea afecta si in viata ulterioara de adult.

Insa, un lucru deosebit de riscant este comparatia copilului cu persoana vinovata de esec in relatie, si, mai mult, osandirea acelei persoane cu o sentinta abundenta in cuvinte grele si fara de intoarcere. Nimeni nu isi doreste sa fie criticat sau blamat, mai ales ca, un copil invata repede ca un comportament poate fi sanctionat de catre adult, insa, cu atat mai mult cu cat nu intelege unde a gresit. Asadar,  va incerca sa isi corecteze parintele, sau va incepe sa aiba cu adevarat acel comportament care este criticat. De aici, incepe si neintelegerea parintelui, care va incerca sa potriveasca aceasta situatie in ceea ce cunoaste deja (de cele mai multe ori, celalalt parinte, “vinovatul”).  

Practic, pornind de la o idee gresita se construieste o educatie gresita. Cand ai avut o relatie “esuata” cu un adult, este foarte putin probabil ca poti avea o relatie reusita cu copilul acelui adult. Situatia in care se poate obtine acest lucru, este cea bazata pe zicerea uzuala “copilul n-are nici o vina”, dar doar daca ajungi sa intelegi cu adevarat aceasta afirmatie, ce presupune un mare efort.

Principala rezolvare a unei astfel de relatii, cu propriul copil, este abandonarea schemei vinovatiilor. Cine este de vina, ce pedeapsa primeste, cine o acorda, pentru ce, cand, etc. Acest tipar, valabil in toate relatiile, coborat din sfera juridica in cea personala, este greu de gestionat. Suntem subiectivi, toti oamenii au dreptate, nimeni nu vrea sa isi asume nici consecinte, nici responsabilitati.

Parintii pot observa ca relatia cu copilul se poate subrezi la orice varsta, de obicei, mai devreme la copiii care au parinti noi in viata, si, mai tarziu la cei care raman singuri, refacandu-si relatia mult mai tarziu, sau deloc.

Primul pas cand este observat un comportament, o atitudine, o boala, este cautarea substratului. Ce se intampla in spatele acestora? De unde provin? Ce ascund? Ce vor sa transmita? Poate fi, asa cum am spus mai devreme, o trasatura de caracter genetica, intamplator de la celalalt parinte, dar nu trebuie invinovatit copilul ca o are (nu a cerut-o, a primit-o), nici nu ne mai intrebam de ce o are, nici nu ne lamentam, ci, pur si simplu, ne ocupam sa o slefuim.

Pe de alta parte, nici o trasatura genetica nu se manifesta daca nu are un teren propice pentru asta. 

Cu cat se incepe educatia mai devreme cu atat mai bine. Dar si pentru copiii mai mari nu este totul pierdut. Doar ca necesita si mai mare efort din partea adultului, mai multa atentie, si mai mare rabdare.

Copiii trebuie invatati ca au primit si bune si rele de la parinti, inclusiv cei cu familii normale. Pe vremuri nici nu se concepea asa ceva. Era greu de admis ca si un parinte poate sa greseasca. Dar, cu adevarat, erau “alte vremuri”. Nici divortul sau separarea nu erau uzuale, nici educatia nu era “de la sine” sau la intamplare, nu era nici strict individuala, la nivel de familie, ci la nivel de societate. Adica, ceea ce invatai in familie, regaseai si in societate, la scoala, la biserica. Ulterior, educatia s-a scindat, consacrandu-se reguli noi, cu educatie la alegere, fara sa fie studiata in timp, lucru care s-a dovedit si greu de inteles, de aceea, mai comod a fost sa fie respinsa, de multe ori, “mai bine fara educatie”. Parintilor prinsi in capcana timpului ocupat de munca, dar, si de tentatii, a ajuns sa le fie din ce in ce mai greu sa isi gaseasca forma potrivita de educatie la care sa se raporteze,  pe care sa o transmita si copilului. La un moment dat, a parut chiar sa nu mai conteze daca primeste sau nu o educatie, ca merge si asa. Parintii zilelor noastre considera ca educatia e doar ce primesc la scoala. Acasa pretind doar efectuarea temelor, fara sa stie exact ce sunt acestea, sau ce invata copilul la scoala, cu cine, in ce context social se afla, cum percepe lumea in care traieste si eventual se axeaza pe reguli minime de buna purtare.

Bineinteles ca nu este suficient. Fiecare om este un univers intreg in miscare, copilul la fel. Oamenii sunt un amalgam de emotii, de trairi, de perceptii, de interpretari ale acestora, ceea ce le creeaza experiente care genereaza noi si noi alte experiente, atat in ei insisi cat si in ceilalti.

Educatia unui copil, in familie, ar trebui sa se ocupe exact de aceasta problema, sa ghideze aceste trairi catre o zona luminoasa, sa fie identificate trairile pentru a intelege si corecta, daca este cazul, natura lor, prin ”plantarea” unor ganduri ce si-au dovedit eficacitatea si coerenta in timp, cum sunt gandurile educatiei crestine, rugaciunea, credinta, valorile, raportarea la ele, intelegerea atat de catre adult cat si de catre copil ca perceptia este limitata, si poate genera experiente necorespunzatoare, cum pot fi interpretate toate acestea pentru a dezvolta un adult sanatos. Rezulta, deci, ca si pentru o familie biparentala, unde acest rol este impartit intre ratiunea tatalui si sentimentele mamei sau invers, este deosebit de greu, dar intr-o familie monoparentala unde lipseste echilibrul balantei (minte-inima).

Situatia ideala in care toata lumea primeste educatia perfecta inca nu exista, de aceea, al doilea pas in rezolvarea problemei este privitul in propria oglinda. Este parintele plecat cel lipsit de educatie si cel ramas perfect? Este greu de presupus, intrucat “cine se aseamana-se aduna”. In fiecare exista un gol educational la un moment dat. Timpul care le lipseste cu adevarat oamenilor, in ziua de azi, este cel petrecut in liniste, cu ei insisi. Sa inteleaga ce li se intampla, sa delibereze ce fac cu ceea ce au aflat, sa isi cunoasca limitele si sa vada daca le pot depasi si asa mai departe. Pornind de la aceasta situatie, cu usurinta se poate renunta la tiparul “vinovatiei celuilalt”, “raspunderii celuilalt”, sau mai mult, “asteptarile de la celalalt”. 

Problema vietii si implicit a educatiei este simpla: “ce plantezi, aceea culegi” si “cine seamana vant, culege furtuna”. Este evident ca vom culege roade inmultite fata de ceea ce am plantat candva, dar, de obicei, vedem doar rezultatele si “uitam” cauzele.

Aceasta este o latura a educatie catre copil. Dar mai exista si o educatie dinspre copil catre parinte. E si o vorba: “vai de parintele care nu asculta de copil”. Copilul transmite si el o serie de mesaje care trebuie descifrate, pentru ca educatia nu este doar a copilului, prezumand ca adultul, parintele este perfect. Si daca ar fi asa, adultul poate fi perfect in unicitatea lui dar nu in relatie. Si parintele isi invata calitatea dobandita prin raspunsul copilului la educatia oferita, dar si prin originalitatea copilului, prin propria inzestrare daruita de Dumnezeu, care are rolul de a il stimula pe parinte si chiar de a-l bucura.

Nu putem sa includem in educatie doar cerinte fara sa si oferim ceva. Cand concentrarea se face pe cerinte “impodobite” cu reprosuri la adresa celuilalt parinte, oglindite in copil, cu invinovatari, cu lipsa exemplului personal dupa modelul “una spunem, alta facem”, duce la un raspuns gresit al copilului si inevitabil la riposte, stare de tensiune in relatie, subminarea increderii de ambele parti, suferinta. Timpul trebuie ocupat cu discernamant, cu munca dar si cu relaxare, cu invatatura dar si cu timp de asezare a informatiei, de prelucrare a ei, la fel ca si o leguma in camp, care de la samanta pana la rodul final are nevoie de niste conditii specifice de dezvoltare. Asa si copilul, necesita atentie inca de mic, de la plantarea unui gand, a unei atitudini, a unei valori pana ajunge sa si-o insuseasca poate fi o durata de multi ani. E nevoie deci si de o alta calitate a parintelui: rabdarea.

Este greu pentru un parinte ramas singur, sa suplineasca si latura materiala a vietii pentru traiul zilnic, si latura afectiva si cea psihica. Aceasta greutate va avea nevoie sa fie partajata cu cineva si, daca nu e nimeni, acest lucru se va face tot prin aducerea in discutie a persoanei care a creat ruptura. Este o impartire negativa a efortului, si practic si virtual. In realitate, tot catre copil merge aceasta povara care va simti ca trebuie sa creasca foarte repede, sa se maturizeze mai devreme pentru a-i fi pe plac parintelui care il creste, ratandu-si propria experienta a vietii (cand traiesti in trecut sau in viitor ratezi prezentul).

Facand efortul de a creste foarte repede, copilul se confrunta cu o diminuare a resurselor proprii, lucru care se reflecta in randamentul la alte activitati (scoala, curatenie, alte responsabilitati). Din acest motiv, singurul refugiu real pe care il va gasi, va fi un hobby care ii permite sa isi “traga sufletul” (arta, sah, sport fara performanta, lucruri statice care necesita mai mult timp) si care nu are nevoie de recompensa sau de evaluare, adica o ocupatie care sa nu fie criticata.

Educatia scolara are un model general care poate fi urmarit si in educatia familiala sau parinteasca. Un sistem de informatii transmis in scris sau prin viu grai, efectuarea unor teme si teste in vederea evaluarii intelegerii copilului, recompensa medie si pedeapsa pentru neindeplinirea cerintelor (notele), recompensa mai mare pentru atingerea scopului (premiile), activitati recreative mici (pauze) sau mai mari (excursii, tabere, muzee, teatre), etc., sunt doar exemple, fiecare parinte avand un context specific pe care il poate aplica.

Asteptarea parintelui fata de copil, ca el sa devina adultul perfect, fara sa fie implementate, urmarite si recompensate valorile familiale, este nerealista si va duce la suferinta de ambele parti.

“Dar eu cum am putut sa invat si tu nu?” este o intrebare la fel de nerealista. Daca un adult ar fi invatat cu adevarat, a transmite mai departe informatia pe care o cunoaste este “floare la ureche”. Doar i s-a parut ca stie, si in acest caz, are si el de invatat alaturi de copil. Nu invatam doar pentru scoala, invatam si sa ne intelegem pe noi, pe ceilalti, ce este acceptat in societate la un moment dat, ce e bun, ce e rau, ce ne priveste si ce nu, cum sa reactionam in anumite imprejurari, cand ne batem pentru valorile noastre, cu cine, si pentru ce, si cand si daca abdicam de la ele, invatam cine si ce conteaza in viata noastra, sa facem selectia persoanelor si a lucrurilor ce ne strabat experienta, etc. Copilul reproduce fidel ceea ce vede, iar ce fac mama si tata este bun (fara nici o rezerva). Daca mama sau tatal beau sau consuma substante, pentru copil asa e bine. La fel daca fumeaza sau sunt violenti, daca folosesc tipete si amenintari in educatie. Si asta vor face mai tarziu in viata, pentru ca, desi, poate au aflat ca se poate si altfel, li s-a inscris in memorie, ca “asa e bine”. Dar daca parintele este absent, plecat din relatie, sau angajat intr-o alta activitate, copilul nu are nici un model direct si va imprumuta unul din media, sau din societate.

O alta privire daunatoare a parintelui asupra copilului este sa il vada ca pe rodul unei greseli, in sensul de regret personal pentru comiterea unei fapte care nu ar fi trebuit sa aiba loc, dar de care copilul aminteste permanent prin prezenta sa, sporind sentimentul de rusine, fara posibilitatea de a mai corecta sau uita ceea ce s-a intamplat.

De aceea, cel mai important lucru care ar trebui sa aiba loc este sa invatam disocierea fata de persoana care a plecat din relatie, sa nu mai consideram ca a adus doar raul in relatie sau ca tulbura prin prezenta o noua relatie.

Fiecare om face tot ce stie mai bine la un moment dat. Ca sa faca mai bine, are nevoie sa stie mai mult. Avem obligatia de a invata din greseli, dar si sa intelegem ca nu rezultatul este greseala. Cand luam nota 4 la un test, ea reprezinta sanctiunea unei erori de judecata, 4 in sine fiind doar un numar, nici bun nici rau.  Pentru a corecta acel 4, avem nevoie sa invatam mai mult, mai bine, sa intelegem unde am gresit. Asa si in relatii. Daca nu s-a putut sub nici o forma comuniunea si a intervenit separarea, fie ca este benevola sau fortata, trebuie sa ne corectam pe noi si rezultatul se va corecta de la sine, inclusiv copilul.

Acolo unde nu este posibila prezenta tatalui, este necesara prezenta unui barbat in familie, a unui bunic, sau unchi, si in special a preotului si a duhovnicului pentru a pastra echilibrul. Relatia pe care copilul o are cu tatal va determina si ce relatie va avea cu Dumnezeu. Un tata absent va avea consecinta un Dumnezeu absent. De aici tot felul de trairi gresite, atat in copilarie cat si in viitor ca adult. Duhovnicul este cel care indruma parintele si copilul pentru a se dezvolta ca intreg: suflet, minte, trup.

In concluzie, chiar daca am gresit prin initierea unei relatii care s-a destramat, trebuie sa invatam din greseli, si sa ne asumam consecintele fara a mai cauta vinovati in exterior, mai indepartati sau mai apropiati, sa tratam fiintele ramase in viata noastra ca pe niste persoane distincte, care in principal, ca toti oamenii, au nevoie de iubire, de intelegere, de sprijin, de educatie constanta ca si hrana zilnica.

Helena-Carmen Ciocea - specialist in coaching