Atasamentul este fratele dependentei.* Daca dependenta este un instrument care ne ajuta sa supravietuim, atasamentul reprezinta acelasi lucru. Un alt instrument ajutator sa nu ne pierdem.
Atasamentul
ca si dependenta se dezvolta in functie de nevoile
dintr-un anumit moment. Nevoia de securitate, de stabilitate, de acceptare, de
validare, de apreciere, de satisfactie, de bine, emotionala, spirituala,
materiala, mentala.**
De
aceea, atasamentul se dezvolta fata
de una sau mai multe persoane sau
fiinte sau fata de lucruri materiale. Atasamentele fata de lucrurile materiale de
fapt arata si suplinesc atasamentele fata de fiinte.
Practic,
toate instrumentele ne ajuta sa cautam STAREA. Starea de bine este cea care ne face sa functionam optim. Orice
tulburare a starii presupune cautarea imediata a unei alte persoane care sa ne
ajute sa o refacem. Orice potentiala amenintare pentru tulburarea starii de
bine da nastere la comportamente specifice.
Problema
este cand nu intelegem ca amenintarea este doar fictiva. Traim cu impresia ca
notiunile de stabilitate si siguranta sunt concepte reale si nu iluzorii.
Programele inoculate in creier in acest sens isi fac treaba foarte bine.
Presiunea mentalului colectiv este uriasa.
Toate
lucrurile si fintele cu care ne inconjuram sunt menite sa ne asigure echilibrul. Amir Levine si Rachel
Heller au scris o carte intitulata “Stilurile
de atasament” referitoare la o noua teorie privind relatiile de cuplu. In
carte sunt descrise tipuri de comportamente aferente fiecarui stil de atasament
dezvoltat de fiecare. Anxios, evitant si
securizant. Fiecare este guvernat de anumite emotii insa, toate cele trei
stiluri au acelasi lucru in comun. Nevoia de echilibru emotional. In fata unei
tulburari, anxiosul va cauta apropierea, evitantul va fugi iar securizantul isi
asuma responsabilitatea pentru protectia echilibrului celuilalt.
Ceea ce nu intelegem este ca, nevoile noastre pot fi implinite si de catre alte persoane nu doar de catre cea care credem, legandu-ne printr-un atasament.
In
functie de gradul de intelegere a situatiei, unii oameni pot accepta sa
transfere sentimentele catre obiecte. Asta nu inseamna ca persoana de care
suntem atasati dispare din peisaj. Doar ca, in acest mod, acordam rabdare.
Putem sa ne atasam de locuinte, de bunuri din locuinte sau din afara lor, de
elemente din natura sau de alte fiinte vii. Punem astfel in asteptare
clarificarea situatiei cu o persoana, ori legand-o de obiectul transferului nostru
ori substituind-o temporar.
Clarificarea cu o
alta persoana de fapt e doar propria noastra clarificare. Multitudinea de stari
pe care le avem pe parcursul unei zile si lipsa de atentie asupra lor, ne
determina sa nu avem amintiri vii.
S-a demonstrat
ca amintirea nu este un obiect care
sta intr-un sertar in creier ci este refacuta pe acel traseu neuronal unde a
fost inscrisa, ori de cate ori o accesam. Pentru ca un eveniment este
inregistrat prin nenumarati stimuli, exista riscul ca la fiecare amintire sa
accesam si informatii pe care initial nu le-am identificat sau sa fie
distorsionate de propriile perceptii. In functie de intensitatea cu care am
simtit, amintirea poate fi normala, exacerbata sau minimalizata.
Din
aceasta perspectiva, uneori este
greu chiar sa accesam acea informatie, poate ca a fost investita cu titlul de “negativa”,
si atunci este mai la indemana sa detinem un obiect care are acest rol, cu
gandul ca, daca intr-o zi vom vrea sa ne amintim, o putem face cu ajutorul
obiectului. Bineinteles, asta nu se intampla si astfel ne trezim inconjurati de
o multitudine de obiecte nefolositoare dar de care nu ne putem debarasa.
Desigur, este valabil si pentru informatiile “pozitive”, aducatoare de stare de bine, pe care, in loc sa ni le reamintim si fixa in memorie le
transferam asupra obiectelor.
Este
arhicunoscut cat de greu este sa te desparti de bunuri cum ar fi: prima
jucarie, casa parinteasca, prima masina, sau pentru unii de haine, obiecte de
colectie, carti, etc. Casa in sine sau obiectul nu au nici o valoare
nemateriala insa amintirile pozitive
sau negative ale propriilor emotii,
da. Si cand aceste emotii personale sunt in stransa legatura cu una sau mai
multe persoane, atasamentul este
dezvoltat.
In
cazul in care ne imaginam ca nu putem sa ne gestionam propriile emotii
decat cu ajutorul persoanelor respective, devenim dependenti si atasati de acea persoana. Daca
persoana dispare din viata noastra, ramane atasamentul
fata de obiect pana ne gasim curajul de a infrunta acele emotii. Daca persoana
nu dispare, dar nu este disponibila pentru a ne satisface nevoile, devenim dependenti
de ea si substituim atasamentul pana la o posibila confruntare cu aceasta.
La fel
si cu alte fiinte. Asteptam de la animale dragostea neconditionata pe care nu
ne-o oferim singuri. Si daca o fac, dezvoltam atasamente.
Nevoile noastre ca si atasamentele evident nu sunt un lucru
rau, din contra. Insa, ca si dependentele
pot deveni toxice la un moment dat. Este normal sa ne dorim sa ne simtim apreciati,
validati si acceptati, pentru ca aceste lucruri ne dau starea de bine si ne
asigura echilibrul interior. Insa cand tot asteptam din exterior acest lucru,
nu se va intampla, oricate persoane am gasi dispuse sa ne acorde validarea lor
pe termen lung sau scurt. Este doar un compromis.
Un compromis
pe termen scurt este iar un instrument care faciliteaza propria noastra intelegere,
intrucat gestionarea propriilor emotii si propria intelegere este dificila in
lumea rapida in care traim astazi. Dar cand intelegem ca acest compromis este o
stare de fapt si asa trebuie sa fie, deja suntem in directia negativa a
atasamentului.
Suntem dependenti de ceilalti oameni asa
ca, este in regula sa fim atasati de ei. Cu conditia ca acest atasament sa ne
aduca incredere, stare de liniste interioara, autenticitate bilaterale.
Un
atasament devine bolnavicios cand desi suntem respinsi de celalalt, ne agatam
obsesiv de el, cu gandul ca nu se poate altfel. Atasamentul devine negativ si
conduce la suferinta. Uneori aceasta suferinta poate fi identificata dar teama
de a rupe legatura este mult mai mare. Ne arunca astfel intr-un conflict
interior aproape imposibil de gestionat. Suferinta ca esti respins si teama de
a fi singur. Suferinta cauzata de respingere ne arata ca suntem incapabili sa
implinim nevoile ceiluilalt. Teama de a fi singur vine din pattern (depindem de
ceilalti).
Aproape intotdeauna este imposibil sa rezolvi
singur acest conflict intrucat intra in actiune si alte programe mentale
dobandite. Calea normala este sa facem terapie dar, suna urat, intrucat intram
in alte tipare, ca mergand acolo, recunoastem cumva ca suntem incapabili. Nu
vrem asta. Asa ca, gasim obiecte sau fiinte care vor fi investite cu sarcina de
aducere aminte la un moment oportun si mergem mai departe.
Mai
departe insa, constatam ca atasamentele
ne tin pe loc. Daca am face o comparatie, ca un cal legat cu o franghie de o balustrada,
asteptand sa-si duca stapanul unde vrea acesta. Ne cautam in continuare starea
de bine, care ar fi data de alergatul liber fara frau, dar nu o putem atinge.
De fapt, nici nu mai vedem cum am putea sa o obtinem. Devine o obisnuinta
mersul cu “stapanul”. Asta poate dura o viata intreaga sau pana la momentul
cand suferinta este atat de mare incat decidem sa ne eliberam.
Atasamentul
pozitiv ar putea fi privit ca atunci cand doi cai alearga liber unul langa
altul, si se bucura fiecare de compania celuilalt, iar cel negativ atunci cand
calul are un stapan.
Tu ce
atasamente ai? Daca inca nu stii, uita-te la obiectele de care nu poti sa te desparti.
Ce reprezinta ele pentru tine? Ce emotie iti trezesc si de ce persoane sunt
legate? Ce mai astepti inca de la aceste persoane? Ce se intampla cand vrei sa scapi de acele obiecte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu