Tiparul gandirii critice. Partea a XII-a.7

Partea a XII-a. 6

7. „Al meu/a mea” 

Acesta e cel mai interesant aspect pentru ca nu e caracteristic doar in gandirea critica ci vine cu mult din urma doar ca in tipar, evident, a fost dus la extrem.

Al meu/a mea, indica notiunea de proprietate. Ceva care iti apartine numai tie. Alta utopie. Acest concept ar trebui redefinit intrucat creeaza mari confuzii. Proprietatea, ca si alte concepte, este temporara dar avem iluzia ca este perpetua.

         

De aici se dezvolta o adevarata increngatura. Inca de la nastere, copilul incepe sa se perceapa in mediul inconjurator si acest lucru ii aduce constiinta sinelui si identificarea cu „al meu”. Este sinele lui si doar el il percepe. Urmeaza mama „mea”, alti membri ai familiei „ai mei”, casa „mea”, jucariile „mele”, strada „mea”, scoala „mea”, etc. Tot ceea ce capata ca extensie „al meu/a mea” va dezvolta o personalitate de sine statoare, in cadrul omului de-a lungul intregii vieti.

Personalitatea se naste din raport, si fiecare personalitate, in functie de emotia investita, va tinde sa fie integrata in sinele propriu. Odata cu discernamantul apar si scindarile. Unele lucruri (persoane, bunuri, idei) incepi sa intelegi ca sunt ale altora, sau si ale tale in comun cu altii. Personalitatea respectiva se va distanta de sine. Dar raman si cele care se vor integrate. Ai observat ca majoritatea oamenilor au comportamente diferite in functie de mediul in care se afla? Putini sunt cei care raman la fel si ii numim autentici.

Totusi, cu cat ne cream mai multe personalitati bazate pe „al meu/a mea”, cu atat ne distantam, noi insine, de sine. Ca si cum am privi la un spectacol de balet si eroina principala, imbracata diferit, ca sa o recunoastem, este mereu ascunsa de celelalte balerine care fac doar figuratie. Oricat am incerca sa o descoperim cum arata, desi vedem ca este acolo, celelalte nu ne lasa. Si mereu va fi una sau mai multe care isi vor dori rolul principal.

A reusi sa fii autentic inseamna sa nu te improprietaresti cu nimic din exterior. Pentru ca tot ce poti sa posezi esti doar tu. Cand intelegi ca orice proprietate este si ea temporara ca si celelalte concepte si sunt doar instrumente si ele, concepute sa te ajute sa supravietuiesti, iti ridici gradul de constientizare. In acest mod, lumea arata cu totul altfel.

De multe ori auzim persoane care spun: „Vreau sa fie a mea/al meu!” despre o alta persoana si dezvolta o adevarata fobie pentru a o obtine. Sunt in stare sa faca orice pentru asta. Insa, odata „obtinuta” nu mai stiu ce relatie sa aiba cu acea persoana. Daca nu s-a nascut raportul, relatia se va rupe.

Nu este suficient sa simtim ca ne lipseste ceva si sa incercam sa umplem golul cu altcineva. A crede ca cineva te poate suplini este o iluzie. O alta persoana poate doar sa te ajute sa vezi ce iti lipseste de fapt. Ca atunci cand esti nerabdator sa iti iei o casa, o obtii si apoi nu mai faci nimic sa o intretii. Poate sa vina vecinul sa iti atraga atentia ca a vazut o tabla deplasata pe casa, dar e treaba ta sa rezolvi nu a vecinului.

Cand esti prea ancorat in lumea posesiunilor, fie ca le ai sau le vrei, ti se mai arata cate un semn sa iti revii... Asa cum tu crezi ca acea camera in care stai e „a ta” asa crede si un paianjen „o camera, e a mea!”. Sunt nenumarate exemple in care sigur ti s-a intamplat sa ai situatii in care „trebuie” sa imparti, fie o persoana fie un bun.

Cel mai usor se asimileaza in copilarie „al meu/ a mea”, ceea ce ai investit fara discernamant, si devine parte din tine. Parintii, casa parinteasca etc. La fel se vor asocia si urmatoarele : viitor iubit/a, viitoare casa etc.

Desi cand esti adult, ai discernamant, asocierea pe anumite emotii va dezvolta un tipar de personalitate, foarte apropiat de sinele tau. Mai ales cand vine si invers confirmarea : „copilul meu”, „fratele meu” etc.

Pe masura ce avansezi in varsta, apar noi si noi personalitati determinate de noi raporturi: vecinul meu, colegul meu, prietenul meu, seful meu, angajatul meu, jobul meu, masina mea, soacra mea si asa mai departe. Aceste raporturi sunt artificiale, ramanand la latitudinea noastra daca le transformam in raporturi reale.

Asocierea proprietatii cu personalitatile create, in functie de cat de mult doresti sa le cresti pentru a estompa sinele (care devine atat de indepartat la un moment dat incat ori sperie ori pare sa nu mai existe) poate determina situatii noi: ori dobandesti bunuri sau persoane care sa arate ce valoros esti in exterior si incepi sa te manifesti ca atare, ori te identifici atat de mult cu una sau mai multe dintre personalitatile create incat celelalte se estompeaza si ele alaturi de sine (D-na Doctor, sotie si mama, Prof. Doctor, presedinte, etc).

Totusi, ideal este sa ne identificam aceste fatete ca fiind distincte de sinele propriu. Centrarea in sine ne ajuta sa nu ne pierdem directia in calatoria noastra prin viata. Putem sa recurgem la ele in caz de nevoie dar nu permanent.

Jocul personalitatilor dobandite de-a lungul vremii poate sa duca la destabilizarea persoanei, si la o vesnica fuga de sine, la reprosuri permanente din partea altora („porti masti”)

Mastile sunt create pentru a ne mentine iluzia proprietatii: al meu/a mea. Am intrebat deseori diferite persoane: „daca dai la o parte sotul, tatal, angajatul, ce ramane?”, „daca dai la o parte directoarea din tine, sotia, soferita, ce ramane?”etc sau „ce faci tu, nu inginerul din tine, nu mama din tine?” si aproape de fiecare data oamenii raman blocati „cum adica?”. Apoi, vin raspunsuri cum ar fi: „nu stiu”, „nu m-am gandit” (”nu vreau sa ma gandesc la asta”), „ramane o mare neincredere”, ”o fiinta singura”, „nu inteleg la ce te referi”, „nu am timp de mine, sunt altele mai urgente”, si tarziu, vin si raspunsuri de genul „sunt suparat/a”, „sunt bine dar daca el/ea ar... as fi si mai bine”, „ar trebui sa ma ocup mai mult de mine”, „mi-ai adus aminte de mine” si altele.

Ne confundam cu mastile atat de mult incat ajungem sa credem ca nu mai este altceva acolo. Ceva din noi sufera, si nu stim ce, dar nici nu vrem sa stim. E mai simplu sa te improprietaresti cu cineva si sa arunci la el povara starii tale de bine. Responsabilitatea devine a lui atat pentru starea de bine cat si pentru cea de rau. Stim din tiparul gandirii critice ca responsabilitatea implica si vina. E vina celuilalt ca odata ce a devenit proprietatea noastra nu isi respecta obligatiile.

Vine un moment in care ni se demonstreaza ca proprietatea nu exista. O persoana sau un bun pleaca definitiv din viata noastra. Ce se intampla? Daca anterior aceasta personalitate a fost asa zis „integrata” in sine, persoana va resimti aceasta distanta ca pe o „ruptura” la propriu, interioara, ruptura care doare enorm. „Simt ca s-a rupt ceva in mine”, „Mi s-a rupt sufletul”.

Daca ajungi sa intelegi lumea in care traiesti, intelegi si ca, nimeni nu poseda pe nimeni. Pentru ca, interdependenta se manifesta si aici. E ca si cum, ficatul si-ar aroga dreptul a fi proprietar pe inima, sau pe bratul stang, si ar incerca sa le comande direct, evitand creierul. Imposibil. Ficatul este un organ independent, „uzina” organismului, care isi face treaba si respecta celelalte componente conlucrand cu ele, interdependent. Asa si noi, nu putem trai unii fara ceilalti dar suntem parte dintr-un intreg, fiecare cu rolul lui. Copilul nu poate fara mama, plamanii nu pot fara aer, noi nu putem fara ceilalti. Aceasta nevoie de ceilalti insa, nu are legatura cu proprietatea si nimeni nu este responsabil cu starea de bine a noastra. Ceilalti ne ajuta sa o dobandim dar nu cu forta si nici prin minciuni.

Intr-un cuplu, sau intr-o familie sau un grup de prieteni, odata ce ai decis ca un om e al tau, ai adus odata cu „titlul de proprietate” si asteptarile de la el. Un fel de contract nescris in care doar el are obligatii, prioritara fiind starea ta de bine.

Dar, este gresit. Cand intelegi ca este doar un alt om, cu propriile lui dorinte, nevoi si asteptari, si nu este al tau, vei vrea sa ai doar o relatie cu el. Te vei stradui sa imbunatatesti zilnic acea relatie, astfel incat amandurora sa va fie bine.

In realitate suntem mereu singuri fara adaosuri din exterior. Ne nastem, traim si plecam singuri, si suntem norocosi cand altii vor sa ni se alature. Vor sa faca asta atunci cand dovedim respect fata de ei si nu cand sunt obligati de „al meu/a mea”.

Este in regula sa identifici un om ca fiind al tau atata vreme cat nu confunzi termenul cu proprietatea. Ceea ce se stabileste intre doi oameni este un raport, si acesta poate fi definit ca fiind „al meu/a mea”. Nu omul este al meu ci raportul meu cu el imi apartine. Asta schimba radical lucrurile.

Continuarea in „Despre raporturi”.

Tiparul gandirii critice. Partea a XII-a.6

Partea a XII-a. 5

6. „Sunt mai bun decat tine”

Toata lumea a gasit la un moment dat jocuri de genul „Vaneaza greseala. Gaseste 20 de diferente intre imaginea din stanga si din dreapta” . Si fericirea de a afla rezolvarea: „Da, le-am gasit, sunt bun!”

Depisteaza greseala, corectare la scoala, toate sunt focusate pe eroare.. Este in regula sa gasesti greselile, sa le corectezi, imbunatatind astfel o stare de fapt. Ceea ce nu mai este in regula este sa te rezumi doar la atat. Iti limitezi imaginatia si capacitatea de a crea lucruri noi. Totodata, prea preocupat de forma, poti sa pierzi intelesul fondului.

Aceeasi paralela se poate face cu concentrarea pe problema nu pe solutii.

    Aceasta forma de manifestare dezvolta tiparul gandirii critice negative, pesimiste. Toate scenariile au ca scop gasirea adevarului prin vanarea greselii. 

La scoala sunt concepute materii de studiu la care profesorul vaneaza greselile elevilor iar testele sunt concepute pentru a gasi raspunsul corect. Ne putem imagina cat de mare poate fi confuzia care se creeaza in mintea unui elev.

Pentru o persoana focusata pe depistarea greselilor, mecanismul de gandire in „Tiparul gandirii critice” este: „Daca tu ai gresit, eu am dreptate”. Rezulta ca, daca eu am dreptate, sunt mai bun decat tine. De ce vreau sa fiu mai bun decat tine? Pentru ca am fost invatat ca respectul si aprecierea de sine se dobandesc prin competitie, comparativ cu altii.

Problema apare atunci cand nu realizam ca de fapt, putem fi mai buni decat unii dar mult mai slabi decat altii. Preocupati de a ne arata valoarea in raport cu cineva suntem subminati de lipsa de valoare in raport cu altcineva. O resimtim dar nu stim de unde vine. Astfel, conflictul interior devine atat de apasator incat, concentrati pe depistarea greselilor celor in fata carora credem ca suntem mai buni, ducem asta la extrem. Devine o lupta demonstrativa. Gasim o potentiala „victima” careia sa-i demonstram superioritatea noastra. Evident ca celalalt nu va fi de acord si va riposta. Daca celalalt accepta, e in regula, daca nu, ne vom spune in sinea noastra: „stiu ca sunt mai bun decat tine”. Daca am hotarat ca suntem mai buni, orice manifestare ulterioara fata de acea persoana va avea la baza acest rationament.

Lupta pentru a-ti demonstra in exterior capacitatea de a fi mai bun decat altii este epuizanta. Investitia in resurse doar pentru a-i demonstra celuilalt greselile este ineficienta pe termen lung. Pentru ca, acest razboi poate dura de la cateva minute la o viata intreaga. A fi cu adevarat bun presupune sa investesti in tine.  Cum poti fi tu cu adevarat bun si nu cum poti fi bun in raport cu altii.

Cand depistezi o greseala, este evident ca stii si cum este corect. Dar cat de bine stii asta? La ce te raportezi? Care este sistemul de valori pentru corectie? Suntem in plina evolutie si ce ieri era considerat o greseala astazi poate fi corect. Sau invers.

Confuzia apare intre doi termeni: mijloc si scop. Daca am un aparat care nu functioneaza pot sa depistez greseala. Dar scopul nu este acesta. Scopul este sa repar aparatul si depistarea greselii de functionare doar un mijloc. Uneori poate este insuficient sa gasesc doar greseala si sa o repar.

Cand vrem sa le demonstram altora ca suntem mai buni, scopul de fapt este sa ne dovedim noua insine. Dar dovada prostiei unora nu este dovada inteligentei noastre. Propriile noastre rezultate sunt masura progresului in care ne aflam. Rezultatele noastre contin inteligenta emotionala, spirituala, mentala? Daca da, asa ne demonstram valoarea.

Uneori, credem despre altii ca „cer” sa li se arate prostia, si le facem pe plac. In realitate, ceva din noi are nevoie de confirmare din exterior. Nici un om care si-a gasit propria valoare nu simte nevoia sa-i demonstreze altuia ca este mai bun decat el sau superior.

In concluzie, daca ai dorinta a fi mai bun decat altul sau iluzia ca esti deja, inseamna ca te domina un sentiment de inferioritate din lipsa cunoasterii propriei valori. Testeaza ce poti face tu insuti cel mai bine, nu ce poti face comparativ cu altul. Astfel ajungi sa iti cunosti propriul potential si resursele pe care te poti baza si unicitatea talentelor tale.

Partea a XII-a. 7

Tiparul gandirii critice. Partea a XII-a.5

Partea a XII-a. 4

5. „Am dreptate”

Eva se cearta cu sotul ei care o insala. De ce o insala sotul ei? Pentru ca a aparut un copil in viata lor, (poate fi primul sau al doilea, al treilea) si el se simte in afara relatiei. Toata atentia este indreptata asupra copilului si el nu ntelege ce mai cauta in relatie. Isi intelege rolul asumat de parinte dar nu si de sot care a devenit inexistent

Eva ii pretinde lui sa fie fidel pentru ca asa a invatat de la mama ei, ca oamenii trebuie sa fie perfecti. Desigur, nici mama ei nu stie cum se face asta, dar i-a pretins. Eva a incercat toate variantele pana a crescut, apoi s-a casatorit, si cumva mama a lasat ideea pe linia de plutire. Evident ca dupa ce s-a casatorit  Eva isi doreste ca sotul ei sa fie perfect, desi nu stie cum se face asta. Asa a inteles de la mama ei ca se face ca sa meriti sa fii iubit.

Daca intelegem ca fiecare persoana din viata noastra reprezinta o oglinda care ne reflecta, putem sa ne imaginam ca Eva se vede in oglinda cu mama ei si ii reflecta mai departe aceasta imagine sotului ei. Sotul ei se uita insa in alta oglinda. Initial s-a vazut in Eva, acum nu se mai regaseste acolo. Vede alta persoana in oglinda si nu stie ca e mama ei. Evident, nu s-ar fi casatorit cu mama acesteia.

Eva nu stie ca nici mama ei nu stie cum e sa fii perfect si de ce trebuie sa fii iubit. Nici mamei nu I-a spus nimeni, niciodata, desi si ea s-a casatorit si a avut copii, ca atat iubirea si respectul pentru calitatea de a fi om trebuie sa ti le acorzi din oficiu. Pentru ca a fi om a fost considerat echivalent la un moment dat cu reusita ta profesionala si cu incadrarea “in randul lumii”, iubirea si respectul au devenit moneda de schimb “ te iubesc si te apreciez daca stai cuminte la gradinita, daca iei note mari la scoala (sau premiu), daca esti cuminte, daca iti faci ordine in camera, daca ma asculti si ma respecti, daca faci cum iti spun eu, daca iei la facultate, daca iti gasesti un job, daca te asezi si tu la casa ta, daca ...”

Lista pentru “daca” este interminabila si nici iubirea si nici respectul (sau aprecierea) nu se mai arata.

Ce se intampla cu Eva cand sotul ei o “insala”? Se uita in oglinda si vede ca iar nu merita respect si iubire. Dar de ce nu le merita? Si-a facut treaba. A fost fidela, a avut grija de copil, de casa…si-a indeplinit rolul de sotie, a facut tot ce i s-a cerut, si atunci, de ce nu e respectata si iubita?

Daca ea s-a straduit atat sa aiba grija de copilul lor, el de ce nu vede asta? De ce ii face astfel de mizerii cand stie clar ca nu asta merita? Cat sa mai astepte sa primeasca ce isi doreste? (ceea ce isi doreste fiecare om iubire, apreciere, respect). Dar, cum sa mai astepte asta cand are deja dovada din partea lui prin relatia extraconjugala ca el nu crede ca ea le merita?

In realitate, el nici nu si pune problema daca ea merita sau nu toate astea. Se gandeste ca in primul rand nu le are el. Din partea ei. Asa ca, le cauta in alta parte. Dar totusi cand s-au casatorit, ea i le-a acordat. Si au ramas. Si el se gandeste unde sunt acestea acum? Daca in alta parte a gasit ceea ce cauta, va rupe relatia. Daca nu, va folosi latura intima pe care la Eva nu o mai gaseste si se va intoarce mereu la ea, pe de o parte pentru ca asa ii spune simtul datoriei, sa aiba grija de copil (e mama copilului lui si am invatat cu totii ca mamele se respecta din oficiu), pe de alta parte ca poate regaseste ce a vazut initial in oglinda.

Asteptarile intr-o astfel de relatie sunt foarte mari de ambele parti. Pentru ca primeaza educatia morala, o moralitate dusa la extrem: “Sa fii perfect”. Oricum suntem perfecti, dar perfectiunea despre care vorbim in aceasta educatie nu exista. Pentru ca perfectiunea consta in razboiul pe care trebuie sa il duci cu tine sa fii alta persoana decat esti. De aici, acceptarea unanima ca nu suntem perfecti, ca omul e supus greselii si asa mai departe, rezultatul practic care insa nu combate mentalitatea. In loc sa intelegem ideea de perfectiune ne multumim cu acceptarea tacita ca nimeni nu e perfect.

Totusi, chiar daca esti supus greselii nu stii in ce consta greseala pana nu primesti raspunsul altuia/altora.

Toate viata omului este despre “eu”. “Tu” apare la intalnirea cu oglinda. Cand il vezi pe celalalt in fata ta nu realizezi ca e vorba despre tine. Nimic nu e intamplator si nu exista coincidenta.

Totul are legatura cu noi. Ceea ce gandim atrage in viata noastra acele persoane, fapte, evenimente care au menirea sa ne asumam responsabilitatea pentru viata noastra. Daca nu ne asumam responsabilitatea gasim persoane care sa ne arate ca nu o facem, si involuntar sau nu, vrem sa scapam de ele. Pentru ca, in sinea noastra, stim ca asta ar trebui sa facem, dar ni se pare prea greu.

Constructia unui eu solid nu are legatura cu egoismul, egocentrismul sau narcisisimul. Doar cand ai un eu interior asumat poti fi generos cu altii, deoarece ai din ce sa oferi. Nu poti sa dai din ce nu ai. Aceasta este o pretentie absurda.

Cand esti egoist, narcisist sau egocentric incerci sa furi de la altii materiale pentru a-ti construi eul interior. Nu merge. Nu poti sa furi calitati, aptitudini, trasaturi.  Te hranesti cu ele, sa iti fie tie bine chiar daca lor le este rau. Devii o oglinda mincinoasa si nu intelegi de ce ceilalti ajung sa te respinga.

In tiparul gandirii critice asa au fost crescute generatii intregi. Parinti neasumati care au cerut copiilor sa fie asumati, si mai mult decat atat sa isi asume, mai tarziu cand devin adulti, si acesti parinti, bunicii si eventualii copii care ar aparea.

Dintr-o data, un om se vede responsabil nu doar pentru viata lui ci pentru un grup de vieti. Daca vrea sa fie iubit, acceptat, respectat, o va face, dar cu pretul propriului eu care devine inexistent. La intrebarea “cine sunt eu?” foarte putini oameni stiu ce sa raspunda. Majoritatea se definesc fie prin profesii fie prin relatii.  Cativa se definesc prin nevoile de baza: “sunt un om simplu cu nevoi simple”. Si mai putini incearca sa atinga varful piramidei lui Maslow*. Foarte putini cauta cu adevarat sa se cunoasca si sa isi asume propria viata.

*Abraham_Maslow

In copilarie, pretentiile fata de fete sunt mult mai mari in raport cu cele fata de baieti. Baietii primesc mult mai usor acceptarea si iubirea din partea mamei si de aceea vor cauta o femeie cand devin barbati care sa “semene” cu mama. De fapt, asemanarea consta doar in ceea ce primesc de la ea. Problema apare ca si la ei, atunci cand devin adolescenti, intervine stacheta. De acum vei primi toate acestea daca…

Cand se casatoresc vor cauta o femeie care pe de o parte va mentine stacheta, pe de alta parte va oferi ce au primit initial in copilarie. Este confuzant. Evident ca pentru femeia respectiva va fi foarte greu sa isi dea seama care sunt asteptarile lui.

Pentru ca tot mai multi oameni au mers la psiholog care a facut asocieri cu copilaria persoanei, deja a devenit un subiect banal, demn de ras. “Da, toate pleaca din copilarie, hai, mai lasa-ma, copilaria mea e perfecta!”

Dar chiar asa este. In copilarie ti se formeaza pattern-ul relatiilor si al propriei persoane in raport cu ceilalti. In functie de asta, se va dezvolta intreaga viata de adult. Exista si posibilitatea ca la un moment dat sa constientizezi de unde iti vin toate si sa rescrii pattern-ul. Dar pana ajungi acolo e cale lunga.

Daca ai crescut intr-o familie in care si mama si tata aveau o relatie sa zicem cordiala si s-au preocupat de aparenta de familie unita, vei merge doar in directia perfectiunii pentru a obtine iubirea, aprecierea, respectul sau macar una dintre toate acestea, asa cum ai fost invatat.

Daca insa, ai crescut intr-o familie “cu probleme” in care au existat trasee mai scurte sau mai lungi intre bunici si parinti, intre un tata care paraseste caminul si devine paria, in care tu esti la fel ca tatal paria pentru ca mama vede in tine trasaturile lui, sau o mama care a devenit adultera si tu esti asemanata cu ea, o copilarie in care toate greselile adultilor sunt transferate asupra ta sau ti le transferi singur, in nestiinta fiind, crezand cu tu esti “de vina”, rezultatul e unul singur.

Vei capata o rana atat de profunda incat singurul tau mecanism de aparare va fi sa o ingropi adanc in interior si sa consideri ca nu exista, asa ca la un moment dat vei fi tratat ca un antisocial. Orice relatie pe care o vei avea nu va fi de calitate sau de durata pentru ca, fara sa vrei sau poate cu stiinta vei transfera patern-ul in ea, vei rani ca sa nu ajunga cineva vreodata la rana ta. Pentru ca mecanismul de aparare este atat de solid, vei fi incadrat la categoria “nevindecabil”.

Acest gen de barbati vor atrage femei de tip “femei care iubesc prea mult”, descrise in cartea cu acelasi nume de Robin Norwood. Aceste femei vor crede cat stau in relatie ca iubirea lor ii va vindeca pe acesti barbati. Nimic mai gresit. Multe femei cad in aceasta capcana. “Daca eu voi fi mai buna, daca eu tac, daca eu il iubesc mai mult decat pana acum”, daca daca daca… Este o iluzie. Acest barbat poate fi vindecat cu adevarat doar cand el insusi isi constientizeaza aceasta rana si merge pe drumul sau de vindecare. Altfel, e imposibil.

De ce exista “femei care iubesc prea mult”? Ele provin din familii cu mame, care au conditionat iubirea de un rezultat. Mame care asa au invatat si ele de la mamele lor.*

*Uneori tatii sunt cei care se substituie in acest rol.

Ne amintim ca au fost niste razboaie mondiale care au bulversat lumea si care au distorsionat mentalitatile. In vreme de razboi, cand stai cu catastofa la usa, nu mai ai timp sa oferi, doar lupti pentru supravietuire. Asa ca, da, ai putea prima oara sa condamni astfel de parinti, sau bunici daca nu te-ai duce si mai departe sa vezi, ei de unde au astfel de lucruri? Cat de nefericiti au fost de ti-au transmis tie o astfel de nefericire? Singura oferta in timp de razboi, cea mai generoasa este sa te sacrifici pe tine pentru viata celui drag si asta s-a transmis mai departe.

O femeie care iubeste “prea mult” se va sacrifica pentru barbatul pe care il iubeste pentru ca asa a fost invatata ca se face. Si va face asta pana cand abuzurile pe care le va resimti, verbale, fizice, morale, emotionale ii vor pune viata sau sanatatea in pericol. Abia atunci va intelege ca orice ar face, sacrificiul ei este inutil. Si barbatul pentru care se sacrifica nu va vedea nimic din toate acestea, prea preocupat sa se ingrijeasca sa isi tina rana la distanta.

Intrucat am vorbit de un tipar al gandirii critice, evident ca aceasta conditionare a iubirii de un rezultat, care are ca scop sacrificiul tau in favoarea cuiva, este bazat pe critica.

Orice faci si spui este criticat pentru a te tine pe calea hotarata de altii ca asa va fi bine. “Eu am dreptate si tu nu ai”. Daca intrebi un parinte un bunic sau unul dintre soti sau iubiti, de ce are dreptate cand te critica si nu te iubeste din oficiu, nu va sti ce sa iti raspunda. La fel cand vei intreba de unde stie acele lucruri. Asa au primit si ei informatia in copilarie ca “este bine” si preocupati de bunastarea necesara familiei nu au mai avut cand sa se intrebe daca chiar e bine.

In multe familii s-a vehiculat aceasta expresie “noi am pornit de la lingura si uite ce am fost in stare sa facem impreuna. Ne-am sacrificat dar uite, a meritat”.

Subliminal, oamenii stiu ca s-au sacrificat. Problema este ca nici ei nu prea stiu ce au sacrificat. Multi oameni la capatul vietii spun “daca as fi stiut, as fi facut altfel”. Alta problema. Nici atunci nu stiu ce ar fi facut ci inteleg clar ce nu ar mai fi facut.

Vine cealalta generatie care nu mai intelege cum e cu sacrificiul de sine. Nici nu ar avea cum. Acum cerintele sunt altele. Timpul a devenit prea rapid. Viata alerta.  Ti se cere sa fii in alt fel in care nu ai fost invatat sa fii. Ti se cere sa fii responsabil, sa iti asumi viata, sa te preocupi de tine, nimeni nu mai are timp sa se sacrifice pentru tine si nici sacrificiul tau nu mai este acceptat.

Ce faci? Incepi sa te uiti dintr-o oglinda in alta, sperand, cautand sa mai gasesti ce stiai. Unii o iau inainte, altii ii imita, altii stau pe loc.

Daca nu intelegem ca, din momentul formarii intrauterine pana la 6 ani, copiii stau in stare de hipnoza, si preiau toate informatiile din exterior ca fiind bune, si ca nu au judecata sa discearna, si ca toate aceste informatii formeaza programe care ruleaza toata viata in creier, chiar daca pe parcursul vietii vor dobandi si alte programe, nu vom intelege nici de unde ne vin toate conflictele interioare.

Nici Eva si nici sotul ei nu vor intelege ca lipsa de sinceritate intr-un cuplu nu poate sa duca la o relatie trainica. Infidelitatea lui este doar un efect, care este de fapt cauza? In ce moment a existat nesinceritate? Cand s-a ales o relatie “la indemana”? Cand au cerut perfectiune? Cand au rescris istoria parintilor sperand ca va fi mai bine dar repetand aceleasi greseli? Cand au sperat ca celalalt va face ce are de facut fiecare? Cand si-au dorit ca doar celalalt sa isi asume?

In functie de parintii pe care I-am avut devenim cei mai aprigi judecatori. O singura greseala din partea ceiluilalt si (daca am avut parinti intransigenti) vom tabari pe celalalt cu: “Eu am dreptate, tu nu ai!”. Judecam si condamnam fara sa oferim vreo sansa. Pedeapsa e singura varianta. Sotul o pedepseste pe Eva ca l-a neglijat, fluturandu-I relatia prin fata, Eva il pedepseste ca a fost inselata. Mama (tatal) isi pedepseste copilul pentru ca a venit cu 4 acasa. Nu conteaza de ce a luat patru. “Sa se invete minte, altadata sa nu mai faca”. Drum inchis.

 Cand esti mic, accepti pedeapsa pentru ca nu ai incotro. Cand cresti nu mai vrei sa faci asta. “Nu am facut nimic, nu accept sa fiu pedepsit/a”. Din pacate, nu stii ce sa faci in cazul respectiv. Nu ai fost invatat. Cum sa reactionezi cand nu vrei o pedeapsa. 

Cand esti mic, speri ca intr-o zi vei pleca din casa parinteasca si nu vei mai fi pedepsit si criticat pe nedrept. Cand esti mare si esti “la casa ta”, ce faci? Unde sa mai pleci?

 Poate alegi sa iti faci o noua casa. Si inca una. Si inca una. Pentru ca vei aduce in ea, iarasi, o persoana care te va pedepsi iar pe nedrept. 

Poate alegi sa ramai si traiesti in iluzia ca vei fii tu cel/cea care imparte pedepse. Care iti vor atrage pedepse inapoi. 

Pana cand vei juca acest joc al pedepselor, care vin in urma ideii ca tu ai dreptate si nu celalalt?  

Stiind ca toata lumea are dreptate, pentru ca este subiectiva, si ca fiecare are propriile perceptii despre lume si viata, unice, singura solutie este de fapt, sa inveti din trecutul tau, toate experientele pe care le-ai avut te-au facut cine esti azi, si sa te preocupi de prezentul tau care va forma viitorul. Asuma-ti viata si construieste zi de zi, din aceasta perspectiva.

Partea a XII-a. 6