Despre judecata umana

De-a lungul vremurilor, suntem victimele unei educatii gresite, care ne conduce in viata pe drumuri gresite, pe unde ne pierdem la un moment dat, si, ne ia o vesnicie sa gasim calea corecta si doar daca stim ca exista.

Una dintre problemele majore este identificarea omului cu mediul in care traieste, in incercarea de a se adapta, si neintelegand foarte bine, transpune din exterior in interior, realitatea pe care o percepe.

Astfel, daca traim intr-un stat de drept, guvernat de legi si de gardieni ai lor, ne simtim obligati sa transpunem si in lumea interioara acelasi lucru. Devenim, pe rand, cand avocati pentru aparare-acuzare, cand gardieni, cand grefieri, cand procurori, politisti, etc. dar cel mai mult ne place rolul de judecator. Pierdem foarte multa atentie si energie cu interpretarea acestor roluri doar pentru a-l satisface pe cel de judecator. Acest judecator care decide intre bine si rau, intre dreptate si greseala, intre vina si pedeapsa, are de ales: ori se indreapta impotriva lui insusi, delimitandu-se de propria persoana, ca si cum ar fi o alta persoana in interior, decizand fragmentarea propriei fiinte, ori cauta pe cineva in exterior care va prelua rolul de acuzat, vinovat.

Bineinteles ca nici un om nu poate indeplini aceste multi-roluri, cu atat mai mult dintr-o pozitie neutra sau obiectiva, va fi influentat intotdeauna de educatia primita, educatie fragmentata si limitata, dar transmisa ca fiind intreaga si corecta.

Atat de mare devine haosul interior, incat atentia pe aceste roluri determina o oboseala mentala, aproape sau chiar greu de suportat. Este momentul cand “judecatorul” simte sa isi preia atributiile, si sa acorde acea sentinta, cum o fi.

Cand te-ai fragmentat, deja ai o parte din tine, vinovata, care va fi si propriul tau dusman. In conflict cu tine insuti, vei vrea sa le ascunzi celorlalti aceasta parte ne-buna din tine, dar vei transmite oricum, fie ca vrei, fie ca nu, acest conflict. Cand vezi ca lumea devine dusmanul, vrei sa o atragi in acest conflict, pentru ca nu consideri ca altul e mai prejos decat tine. Daca vei cere o revizuire a hotararii ca totusi, nu ai fost atat de vinovat pe cat credeai, cel din fata ta va primi sentinta si va trebui sa o execute, si vei face tot posibilul sa o indeplineasca. Cand omul nu intelege de ce este judecat si ce a facut, se imbolnaveste si sta in asteptare (ori in in inchisoarea corpului, ori in cea a mintii) pana i se arata greseala, sa o poata indrepta. Dar judecatorul care a dat sentinta, uita si trece la cazul urmator si nu poate intelege de ce omul nu se face bine. Cand a uitat definitiv de el, omul moare. Cand “infractorul” este o persoana pe care o vedem in fata noastra si nu ne slabeste cu “boala” lui, putem sa ne dam seama la un moment dat ca l-am judecat gresit, judecandu-ne pe noi insine mai intai, gresit. Cand nu este in preajma noastra, aproape imposibil sa ne dam seama, doar atunci cand apar altii si facem legaturi in minte.

Uneori cand omul se stie nevinovat, lupta pana isi demonstreaza nevinovatia, dar asta e mai rar, pentru ca, nascut si crescut in sistemul judecatii umane, cu greu iti dai seama ca nu e locul tau acolo.

Judecata asta din mintea omului a fost, in micimea ei, transpusa si in Mintea lui Dumnezeu. De unde ar rezulta, ca Dumnezeu, nu stie ce face, e mereu supus erorii, ca si omul, si devine haotic in decizii, nimeni nu stie cand il va lovi “furia divina”. Demonstratia practica a lumii lui Dumnezeu insa, ne arata, ca tot ce creeaza este bland, cu iubire, artistic, prolific, viu, miraculos, adica tot ce nu poate omul sa faca. Intelegerea lui Dumnezeu asa cum se prezinta si nu cum vrea omul, poate permite iesirea din cercul vicios al judecatii si vindecarea persoanelor. Pentru ca vindecarea este a mintii, corpul urmeaza mintea.

Cand omul vrea sa fie prea spiritual si “drept”, lumea se va separa in “bine si rau”. Faptul ca Dumnezeu este nepartinitor si intreg si nu se impiedica de astfel de notiuni umane, nu conteaza, omul insusi este mai stiutor decat propria sa Sursa. Inca se mai  gaseste cate un om care sa stie, mai bine decat Dumnezeu, cum e bine. Cand omul vrea sa fie spiritual, isi pedepseste corpul.

Cand omul vrea sa fie prea uman si integrat in “lume”, va actiona dupa “imi place si nu imi place”, si actioneaza prin pedepsirea mintii.

Lumea insasi se separa astfel intre doua tabere: imi place/ e bine, nu-mi place/ e rau. Acest mod de a trai este astfel scena lumii transpusa apoi la nivel individual: teatru de razboi. Daca mai multi “au dreptate, sau “le place”, se aliaza si pornesc razboiul impotriva celorlalti. In fapt, e suficient ca unul sa declare aceste idei, si ceilalti se contamineaza. Cum s-a si intamplat candva, de aici si forma de organizare admisa pana in prezent, oamenii se regasesc in asa ceva.

Ori ca e pedeapsa mintii, ori ca e a corpului, e tot pedeapsa, axata pe bine-rau, victime si faptasi, dreptate cu vina, pedeapsa si auto-pedeapsa, e tot ce pare ca poate sa inteleaga omul din ce vede in exterior.

Dar a judeca un corp pentru a pricepe mintea sau invers, este ca si cum ti-ai lua DVD-ul la bataie ca nu stie sa citeasca radio-ul. Daca judeci o minte pentru a pricepe un corp e ca si cum ai opri radio-ul si il consideri pedepsit ca tu nu-l mai auzi. Si tot asa. Fara sa intelegem ca avem un sistem compus din multiplayers si fiecare face ceva sa ne incante, nu sa distruga, ramanem la datul cu pumul in TV de pe vremuri ca asa “isi revine” imaginea, cand, de fapt, trebuie sa citim instructiunile.

Atrocitatile comise asupra corpului in numele “dreptatii” cum au fost sclavia, “Noaptea Sfantului Bartolomeu”, sau hitlerismul, ca sa citez doar cateva, ne-au aratat ca aceasta creatie umana nu poate exista. Conceptia si vizionarea acestor filme horror trebuia sa fie stopate imediat.  Desi “Noaptea Sfantului Bartolomeu” (anii 1500!) a avut ca scop pedepsirea spirituala a celor care nu erau catolici (prin uciderea trupurilor), astazi vedem pedeapsa trupului in catolicism, preoti pedofili sau homosexuali.  Aceeasi piesa, alti actori, care nici nu stiu ca joaca roluri prestabilite acum 500 de ani, nereale, dar care par sa aiba viata, doar prin simpla lor interpretare.

Scenariile regilor lumii, au fost considerate ca fiind viabile, pare in regula sa iti doresti puterea si sa ucizi pentru a o pastra, oamenii vor sa fie regi, substituenti ai lui Dumnezeu. Acestea au fost transpuse de scriitori in romane sau filme “memorabile”, astfel incat oricine isi doreste asa ceva, sa stie cum se face, condimentate putin de Al. Dumas, care a indulcit putin povestea prin fratia si iubirea dintre anumite personaje. Dar un scenariu ca “Balciul desertaciunilor” al lui Thackeray, unde toate micismele umane nu exista de fapt, nu e popular. El devine popular ca si satira lui Caragiale doar cand impartim lumea in ei si noi. Bine-rau. Noi suntem buni si ei sunt rai, deci e in regula sa radem de ei. Problema este ca toti am interpretat aceste roluri de eroi “buni” sau “rai”, fara sa stim, primind aplauze dar neintelegand de ce, sau huiduiti si la fel, fara intelegere. Sunt miliarde de iluzii, scenarii scrise pe hartie sau imaginate, toate in memoria colectiva, constienta sau inconstienta.

Aceste cai gresite dar nevazute, inca fac parte din patrimoniul lumii, scenarii de groaza, filme ieftine, gata sa fie manifestate si inca puse in scena, la scara mai mica, individuala sau de grup. State care inca sa mai razboiesc, grupuri, un sot care isi bate sotia sau invers, parinti care isi bat copiii sau invers, oameni care impun sau vand idei, oameni care vor sa isi impuna ideile, dorintele, oameni dornici sa imparta binele si raul dupa cum il imagineaza fiecare ca il vrea, etc.

Pedeapsa de la trup la minte si invers, este un dute-vino permanent, si singurul castig este pierderea. Cand i se pare ca si mintea este inchisa in trup, omul se gaseste in propria inchisoare, labirintul Minotaurului (“Legendele Olimpului”!), unde nu poate fi gasita iesirea.

In toate aceste scenarii nerealiste, intervine cu blandete Dumnezeu, care, din fericire, scutura omul sa se trezeasca din visare. Scuturarea este blanda, dar omul o percepe ca fiind o tragedie, pentru ca vroia sa mai viseze despre rolul lui de decident. Atasamentul fata de inchipuirea ca ai acest rol este foarte mare. Cumva, ti se arata ca tu nu decizi astfel de lucruri, fie ca tu crezi ca e bine, rau, fie ca-ti place, sau nu.

Criteriile sunt altele, fie ca le cunoastem sau nu, si primul pas pe calea vindecarii noastre, sau a altuia, este incetarea judecatii. Coborarea de pe tronul de judecator, de buna voie, renuntarea la toate rolurile care nu ni se potrivesc, alipirea partilor pe care le-am crezut separate de noi si vinovate de nimic, si, stiind ce proces dificil este, sa incetam sa-i mai fragmentam si pe altii, nevinovati si ei de neintelegerea unui scenariu, scris de o persoana oarecare, care nu a stiut ce face si care si-a “inchipuit”, ca stie cum e “bine”.

Trupul este doar un invelis al mintii, care nu poate fi separat dupa bunul nostru plac. Asa cum sta o samanta intr-un strat protector sa isi poata indeplini rolul, scoasa de acolo nu va mai produce nimic. Asa cum un copil sta 7-9 luni in invelisul protector, si scos mai devreme nu va supravietui, dezvolta, deveni miraculos, nici noi nu putem sa consideram ca invelisul e totul, ca samanta fara invelis se poate dezvolta. Intelegem ca totul este un intreg armonios care urmareste miracolul, niciodata moartea. Asa cum nu judecam samanta, in perioada de care are nevoie pentru cristalizare, nu judecam copilul sau planta, “de ce nu e gata mai repede”, si acceptam ca toate au momentele lor cand se intampla si manifesta, asa trebuie sa ne acceptam si pe noi, cu toate etapele si adaptarea noastra. Cand vrem trupul cuiva sa ne folosim de el, este un non-sens, el are doar rolul de a proteja acea minte, noi il avem pe al nostru. Daca trupul sau mintea cuiva nu fac ce vrem noi, este pentru ca el are alt rol, nu cel pe care vrem sa il atribuim. Pentru fiecare dintre noi, se stie deja ce trup sau minte sa ni se alature, dar daca nu intelegem si vrem sa luam cu forta, interpretand prin judecata, pedeapsa ce vrem sa o aplicam se va aplica tot la noi.

Daca avem erori de adaptare, inseamna ca nu am fost atenti, ca atunci cand mananci ceva stricat, fara sa fii atent la ce duci catre gura. Daca priveam inainte, vedeam ce este. Daca nu, simtim doar gustul neprielnic si cautam imediat vinovati pentru neatentia noastra. Este doar o neatentie. Asa invatam sa exersam si sa folosim ATENTIA.

            Cand ne-am inteles pe noi, ii intelegem si pe ceialalti. Intelegem ca asa este, si nu avem nimic de schimbat, nici in bine nici in rau, nici sa ne placa, nici sa nu ne placa. Abia atunci samanta va produce alte fructe sau copilul se va naste cu adevarat.