Despre RESPECT

Cu totii ne dorim sa fim respectati, cu totii auzim enunturi despre respect. Mai ales, o dezbatere favorita in societate este despre cum se castiga respectul, si ca el nu se acorda din oficiu. Ba mai mult, trebuie sa depui eforturi deosebite pentru a merita acest “respect”.

Personal, consider ca nu este inca inteleasa deloc aceasta notiune, un concept abstract, ca multe altele, lasat la intelegerea fiecaruia, si care, totusi, ne-explicat fiind, ramane un mister. De aici si lupta intre cei care simt ca il merita si cei care au fost invatati ca el nu se acorda asa, oricum.

Daca e sa luam definitia din DEX (2010):

https://dexonline.ro/definitie/respect)

Ne duce la alte doua concepte abstracte: stima si onoare. Deci, ce e stima? Dar onoarea?

https://dexonline.ro/definitie/stima

https://dexonline.ro/definitie/onoare

Nemaivorbind de faptul ca aceste notiuni au suferit tot felul de explicatii de-a lungul timpului, din 1955 pana in prezent, s-au tot incercat diferite forme care sa explice cumva nu evidenta, ci justificarea ca, unei idei sa i se atribuie o forma materiala, pentru a impaca intr-o forma mai cunoscuta ceva ce nu poate fi cunoscut. Astfel de idei intotdeauna vor fi strambe, intrucat, tot ce este cu adevarat valoros nu poate fi pretuit.

Parerea mea este ca, respectul se acorda din oficiu, fara nici o chestiune prealabila sau conditionata. Abia cand vom invata sa facem acest lucru se poate spune ca am intrat pe un drum normal.  Intelegerea faptului ca exista ceva atat in noi cat si in afara noastra, care nu e creat de noi, nu ne apartine, nu avem drepturi asupra acelui ceva, fie ca este mediul inconjurator, oameni, alte fiinte vii sau lucruri materiale, ne conduce automat la ideea de respect. Intentia oamenilor de a isi insusi ce nu le apartine, sau le apartine vremelnic printr-un postulat tot uman, care, transpusa in actiuni ii determina sa distruga intr-o forma sau alta acel lucru, este absolut nesanatoasa.

O atitudine sanatoasa este de a acorda de la inceput acest respect fata de orice forma de viata, doar prin ridicarea problematicii simple: “am creat eu asta?”, intrucat, evident, raspunsul este “nu”. Si daca am extinde, de exemplu, asupra parintilor aceasta idee, care au rolul de co-creatori, si raspunsul ar putea fi “da”, ce autor nu isi respecta opera? Cum ar fi fost ca Brancusi sa isi desavarseasca operele si apoi sa le distruga?Sau sa le strice intruna cu speranta ca va iesi ceva, candva? E un non-sens.

A nu respecta o creatie ce nu iti apartine este un lucru grav, si este si mai grav sa crezi ca ai dreptul sa nu o faci. Un lucru imbucurator este introducerea si urmarirea “Legii dreptului de autor”, prin ea, poate intelegem mai bine aceasta notiune de respect fata de creatia altuia.  

Oricine ne-ar fi creat pe acest pamant, nu am facut noi asta. Respectul nu poate avea vreodata vreun pret, decat daca si formele de viata ar putea fi pretuite cumva. Stie cineva cat costa viata unui om? Dar a unei albine? Dar a unei furnici sau chiar a unui hipopotam? Ar putea cineva sa traduca in bani acest pret? Cu siguranta, nu! Confuzia intre ce poate sa produca o forma de viata si viata insasi este catastrofala. Faptul ca oamenii au fost candva pretuiti ca sclavi, si s-a pus in realitate un pret pe munca lor, nu inseamna ca li s-a pretuit forma de viata. O societate in care nu este pretuita viata insasi, ce fel de societate este?

In aceeasi confuzie sta si alaturarea sau traducerea termenilor. Stima nu are legatura cu respectul. Stima se acorda cuiva pentru eforturile sale, pe care alti oameni nu ar fi dispusi sa le faca, fie ca sunt mentale, fizice sau materiale. Iar onoarea inseamna coordonarea vorbelor cu faptele. Esti un om de onoare daca faci ce spui. Esti un om demn de stima pentru ca ai investit mai mult decat altii in ceva. Dar viata nu e nici despre stima nici despre onoare, ele sunt doar componente ale ei. Viata este un dar pe care il primim cu totii, calul pe care nu il cautam la dinti, cadoul pe care il tratam cu respect.

Viata este atat un drept cat si obligatie, la fel si respectul. Radacina acestei neintelegeri se afla in familie, acolo unde invatam inca din primii ani ca e permis orice, ca sunt permise atat lipsa de respect, de ne-iubire, de abuzuri si numim asta familiaritate. Suntem invatati ca trebuie sa “meritam” respectul, cerinta tradusa prin conformitate, facand ce ni se spune. Evident, vom perpetua si in restul vietii aceasta “familiaritate”. Cu cat ne apropiem de o persoana sau o forma de viata,  in proxima sa intimitate, cu atat se micsoreaza respectul. Cu cat e mai “familiara”, cu atat ne permitem orice. Intelegerea faptului ca nu ne putem permite, de fapt, nimic. cu altcineva sau ceva, fara consintamantul acesteia si chiar si atunci, acest lucru se numeste RESPECT.

Cat despre stima, ea reprezinta o recunoastere a eforturilor cuiva, si poate fi retrasa doar cand persoana poate a fraudat faptele, fara sa se cunoasca acest lucru. Altfel e lipsit de sens sa anulezi acea munca, doar pentru ca nu corespunde din alte puncte de vedere.

Onoarea este o alegere personala. A iti coordona vorbele cu faptele tine de caracterul fiecaruia, si nu poate fi impusa cu usurinta. Si, daca tot vorbim de onoare, mai exista si ideea de a onora memoria sau faptele cuiva, eroice sau nu, as incadra-o tot la stima si nicidecum la onoare.

Daca ne-am explica mai bine aceste notiuni teoretice, si manifestarea in realitate ar fi mult mai usoara.

In concluzie, respectul este atat un drept cat si o obligatie, pe care le primim la nastere de la creatorul nostru, nu are pret, nu e negociabil, nu se castiga, nu se vinde, nu se cumpara, nu se confunda cu alte notiuni. Nu e ca si cum facem cuiva vreo favoare acordandu-i respect pentru viata sa, sau timpul sau (timp=viata), nu e ca si cum ar trebui sa facem vreun sacrificiu inutil, ci pentru ca doar astfel intelegem despre viata, atat a noastra cat si cea din jur, care ne inconjoara pentru a ne sustine.

Cand ni se pare ca o forma de viata ne ingradeste propria viata inseamna ca facem ceva gresit, si, mai inainte de asta, gandim gresit. Totusi, nu acea forma de viata ne ameninta. ci consecintele comportamentului ei. Respectand viata ajungem sa intelegem ce a generat acel comportament, si reusim sa facem distinctie intre viata care este una si manifestarea ei, care este alta. Nerespectand viata traim in confuzie si ne simtim permanent lezati in drepturi pe care nu le avem deloc, cum ar fi acela de a o distruge. De multe ori, nu ne dam seama ca aceasta distrugere poate fi subtila, nu este neaparat necesar sa strivim un gandac ca sa ne dam seama ca am incheiat o viata. Orice lipsa de respect pe care o manifestam in exterior este implicit si o lipsa de respect fata de propria noastra viata.
Respectul incepe cu propria noastra persoana si cand nu facem acest lucru asa ne purtam cu orice ne inconjoara.

Voi ce intelegeti prin respect?

Carmen Ciocea- specialist in coaching