Despre EGO

Teoria e simpla. Viata este despre noi. Nu stim sa intelegem lumea in care traim decat raportandu-ne la propriile perceptii si informatii. Daca am intelege acest enunt corect, lucrurile ar fi mai simple. Pentru ca suntem oameni, le complicam. De-a lungul istoriei, organizarea sociala si studiul omului din multiple perspective (istorice, sociale, culturale, personale sau de grup), a condus la tot mai multe teorii. Ideea de baza este ca diferenta dintre om si restul vietii pe Pamant este gandirea. Cantonati in aceasta idee, rasucita pe toate fetele, gandirea a devenit singura de luat in considerare si implicit formarea, construirea si cultivarea ego-ului. Tot ce tine de “ego” cu toate derivatele sale, a suferit atat in limba romana cat si in celelalte limbi, modificari atat de continut cat si de forma de-a lungul timpului in incercarea de a defini. S-au derivat noi continuturi: Ego-ism, Ego-tic, Ego-tist, Ego-centric, Ego-latrie, Ego-filie, si cine stie ce se mai poate identifica, pentru a descrie cu exactitate intentia de a transmite corect continutul. As mai adauga si narcisist care are inteles diferit in limba engleza fata de limba romana.

Ego-ul din perspectiva mea, este acea constructie interna menita sa fie hranita cu informatii din lumea exterioara, pentru a stabiliza o constructie (folositoare pana la un punct), cu scopul de a identifica individul intr-o forma de organizare sociala. A construi in interiorul cuiva un ego inseamna ca va respecta normele impuse in aceasta organizare.

Am identificat trei forme nocive ale ego-ului cu propria explicatie, mai mult cu scopul de a fi intelese, nu din punct de vedere lingvistic.

1.       Egoist/egotic–aprecierea proprie a unei persoane ce se defineste prin bunurile/cunostintele/informatiile pe care le detine;

2.      Egocentric- persoana care se defineste prin banii si puterea detinute;

3.      Narcisist-o persoana fara bani si cu putere restransa dar care se defineste prin impunerea acestei puteri fata de o persoana sau un grup restrans de persoane,

practic acelasi lucru, o persoana care incearca sa isi implineasca nevoile interioare printr-o definire ce are loc in detrimentul celorlalti, dar avand resurse diferite.

In SUA, narcisistul are ca si corespondent o alta persoana pe care o abuzeaza cu denumirea de “empath”. Empaticul e o persoana ce raspunde implinirii nevoilor narcisistului de a se impune, fapt ce atrage suferinta acestuia.

Chiar si empatia este definita diferit in contrast cu simpatia care si ea are mai multe intelesuri.  Empatia de principiu, este capacitatea unei persoane de a reactiona la emotiile transmise de ceilalti, si de a le linisti dar si cu sensul explicat mai sus. Simpatia este capacitatea de a prelua acele emotii ca si cum ar fi personale si de a le gestiona (bine sau rau dupa cunostintele fiecaruia). Exact asa functioneaza si nervii simpatici din corp. In limbajul popular simpatic inseamna dragut, amuzant.

Definitii diferite, intelesuri diferite pentru acelasi cuvant si in realitate nu reusesc sa transmita cu exactitate ceea ce simt oamenii. Si este si normal sa fie asa, pornind de la ideea ca aceste constructii nu exista, insa produc confuzie prin lipsa intelesului clar.

Abia de cativa ani incoace s-a depistat ca gandirea este si ea influentata de multi alti factori (de mediu, de educatie, de societate, de ADN, etc). In realitate, gandirea este ca o unda care se propaga permanent, fara inceput si fara sfarsit, individuala provenind din colectiva si susceptibila permanent sa fie contaminata, asa cum unda unui radio, este permanent bruiata sau parazitata daca nu ar beneficia de protectie (filtre).  A crede ca o constructie a ego-ului poate ramane ancorata in aceasta unda, aflata intr-o miscare perpetua, este o directie gresita. Lumea exterioara este permanent modulata de lumea interioara si atunci la ce foloseste acest ego?

Exista filozofi care au disjuns ego de eu-l interior ca sa arate demarcatia de un eu adevarat fata de unul construit, fara insa a-l putea defini cu usurinta pe intelesul publicului. Sunt inca multe necunoscute si implicit confuzii intre lumea materiala si cea metafizica. Ce este spiritul, ce este sufletul, eul interior, ce face inima cu exactitate, constient si subconstient, constiinta, toate au primit explicatii pe masura perceptiei celor care le-au analizat la un anumit moment. Inca nu s-au gasit raspunsuri concludente dar avem niste planuri bine definite: lumea materiala si cea imateriala (exterior si interior), campuri electrice si magnetice ce ne inconjoara si interconecteaza intre noi si cu natura, ansambluri bio-fizico-chimice ce definesc formele, etc.

Avem aceasta cunoscuta si e posibil sa fie asa pentru ca e creata de om: Ego-ul. Acesta raspunde la nevoi individuale si colective si asigura un anumit raspuns previzibil creat pe niste norme. Cei instruiti sa raspunda unui ansamblu de norme vor copia un anumit tipar si il vor imbunatati permanent pentru a-si asigura un statut.

Insa, cu cat creste ego-ul cu atat scade dimensiunea interioara. Individul este invatat sa fie atent permanent la lumea exterioara care isi tot largeste dimensiunile fizice sau non fizice, in detrimentul celei metafizice. Exista o vorba care spune ca “nu luam nimic cu noi” (cu referire la Alexandru cel Mare care a cerut sa fie ilustrat practic acest fapt), si totusi adunam permanent, de la informatii din exterior pana la bunuri felurite. In final aceasta “lada de zestre” este de fapt goala. Cu cat creste ego-ul cu atat creste si vidul interior. La un moment dat presiunea exercitata este atat de mare incat se instaleaza panica. Evident ca o reactie fireasca este de identificare a senzatiei de “lipsa”. Si ego-ul va comanda si mai multe bunuri, bani, putere. Presiunea exercitata din interior va fi transmisa si celorlalti din jur (in functie de statutul persoanei de la un individ la milioane). De cele mai multe ori ceilalti interpreteaza si ei aceasta presiune in functie de propriile perceptii si nevoi interioare. Daca educatia este bazata tot pe ego (si majoritatea oamenilor sunt, cu cateva exceptii), isi vor asuma aceasta presiune, si ori vor incerca sa o implineasca, ori o vor transmite si ei mai departe.

Revin la Oracolul din Delphi cu celebra inscriptie (pe scurt): “Cunoaste-te pe tine insuti”. Cunoasterea interioara duce la identificarea acestui ego, necesar si el pana la un punct intr-o societate organizata, identificare care ii permite sa supravietuiasca dar nu sa acapareze.

Cunoasterea interioara nu e nici ea o asa mare filozofie precum pare. Multi oameni spun ca nu stiu cum se face asta. Nu e atat de complicat. Pe scurt, ideea este ca toata informatia din exterior sa fie absorbita, inmagazinata si procesata pentru a afla propriul raspuns la ea. Toate raspunsurile obtinute imbogatesc perceptia si cu atat este stimulata creativitatea. Capacitatea de a crea noi raspunsuri fata de cele obtinute deja (pentru ca au fost deja intelese si identificate, adica invatate), diferentiaza oamenii in mediocri, medii si peste medie. Aceasta reprezinta bogatia interioara care, inevitabil, se va manifesta si in exterior si rezista oricaror teste, spre deosebire de ego ce se deterioreaza odata cu schimbarea conditiilor de aparitie si constructie.

Ce face atat de complicata definirea ego-ului, si de ce nu putem enunta simplu o definitie, este tocmai acest raspuns, care este diferit atat de la individ la individ, cat si fata de cel care primeste aceasta manifestare. Multitudinea de raspunsuri nu prea poate fi incadrata inca intr-un mod clar, pentru ca, inca nici nu s-a inteles cum functioneaza oamenii, de fapt.

Renuntarea la ego ar presupune un nou mod de organizare sociala si acest lucru este momentan imposibil cat suntem intr-un tipar Matrix si inca nici nu se stie colectiv asta. Pana la Matrix 2.0 mai avem de parcurs niste pasi, insa intotdeauna este bine sa ne cunoastem interior cat mai bine pentru ca alta varianta de a trai cu adevarat nu exista.

Cuvantul derivat din ego, cel mai celebru, este: “egoism”, cu personalizarea “egoist”. Egoistul fiind persoana care isi satisface interesele sau placerile personale in detrimentul celorlalti. De aici s-a indus ideea ca, daca vrei sa fii un om cu adevarat bun, te lasi pe tine pe ultimul plan. Ceea ce intra in contradictie cu ideea ca, tot ceea ce stim cu adevarat este doar despre noi. Din pacate, nu s-a mai corectat si ca e ok sa te pui in centrul atentiei, in centrul vietii tale, cu conditia ca in interactiunea cu ceilalti sa nu existe abuzuri. Evident, pasul urmator a fost scindarea intre ceea ce stim cu adevarat si ceea ce credem ca stim despre ceilalti, scindare care are ca efect atat de celebrul “conflict interior”. Dintr-un singur mare conflict pot lua nastere o multitudine de conflicte mai mici, care creeaza stari de panica si de anxietate si, fara stiinta de unde provin, si cum pot fi gestionate, de depresie. Depresia este punctul in care omul renunta la el insusi si cauta sa le faca pe plac celorlalti. Pentru ca nu stie cum a ajuns aici, nu isi mai asuma aceasta decizie de renuntare. Cum a ajuns aici? Printr-un ego imperfect, insuficient imbunatatit sau insuficient de competitiv. Oricum ar fi, renuntarea la propria fiinta este o suferinta reala, uneori constientizata, alteori nu. Vine la pachet si cu o viata sedentara, pentru ca renuntarea la propria fiinta este practic asimilata cu renuntarea la propria viata. Intrucat organismul uman supravietuieste prin energia cinetica produsa de miscarea celulelor unele de altele, tentativa este de reducere a acestei energii.  Reducerea nevoii de a trai este reprezentata prin inactivitate ca un fel de “pauza” si reluare in cazul aparitiei unei motivatii mai bune. De cele mai multe ori, aceasta motivatie nu mai vine. 

Ego-ul este invatat si cu calitati si cu defecte. A-i recunoaste defectul acestei constructii iluzorii este insasi un defect. Defectele sunt taxate si neacceptate. Asa ca, apare si disimularea. Ascunderea acestor tare ale ego-ului fata de altii sfarsesc prin a fi ascunse si fata de propria persoana. In acest caz persoana are hiperactivitate in stradania de a nu avea pauze suficient de lungi pentru a se putea descoperi adevarul.

Disimularea si depresia sunt fatete care ne arata si ele cat este de imperfect ego-ul. Efortul de a il perfecta permanent si energia cheltuita pentru a fi mereu in pas cu permanenta miscare a lumii in care traim va adanci conflictul si va irosi viata. Uneori constientizam aceasta risipa, alteori nu.  In ultima vreme multi indivizi cauta cunoasterea interioara iar unii sunt dispusi la sacrificii conditionate de ego: oameni care se tarasc pe coate si genunchi in jurul bisericilor, mersul pe jos in pelerinaje foarte lungi, impactul unor culturi noi (samani, budisti, etc), intelegand sau nu ca aceste conditii sunt impuse din interior, in incercarea de a suprima acel ego. Insa lupta cu ceva din tine nu se produce niciodata in exterior. Si nici nu e necesara lupta. Constientizarea si propria perceptie a ceea ce iti apartine sau vine din afara este suficienta pentru a pastra ce este necesar si a arunca ce nu e. Ca atunci cand te afunzi in garderoba si dai mai departe sau arunci ceea ce nu iti mai este bun.

Desigur, sunt si oameni care inteleg ca ceea ce se intampla ii depaseste, nu au instrumente sa se descurce, si apeleaza la ajutor.

Totusi, viata devine mult mai usoara cand reusim sa identificam atat ego-ul nostru cat si al celorlalti, pentru ca asta ne usureaza modul in care ne raportam la lumea exterioara, si sansele de a avea un raspuns personal cat mai real sunt mult mai mari.

Tu ti-ai constientizat propriul ego?

Comenteaza mai jos.

Carmen Ciocea- specialist in coaching si dezvoltare personala.