Acesta e cel mai interesant aspect pentru ca nu e caracteristic doar in
gandirea critica ci vine cu mult din urma doar ca in tipar, evident, a fost dus
la extrem.
Al meu/a mea, indica notiunea de proprietate.
Ceva care iti apartine numai tie. Alta utopie. Acest concept ar trebui
redefinit intrucat creeaza mari confuzii. Proprietatea, ca si alte concepte,
este temporara dar avem iluzia ca este perpetua.
De aici se dezvolta o adevarata increngatura. Inca de la nastere, copilul
incepe sa se perceapa in mediul inconjurator si acest lucru ii aduce constiinta
sinelui si identificarea cu „al meu”. Este sinele lui si doar el il percepe.
Urmeaza mama „mea”, alti membri ai familiei „ai mei”, casa „mea”, jucariile
„mele”, strada „mea”, scoala „mea”, etc. Tot ceea ce capata ca extensie „al
meu/a mea” va dezvolta o personalitate de sine statoare, in cadrul omului de-a
lungul intregii vieti.
Personalitatea se naste din raport, si fiecare
personalitate, in functie de emotia investita, va tinde sa fie integrata in sinele propriu. Odata cu discernamantul
apar si scindarile. Unele lucruri (persoane, bunuri, idei) incepi sa intelegi
ca sunt ale altora, sau si ale tale in comun cu altii. Personalitatea
respectiva se va distanta de sine. Dar raman si cele care se vor integrate. Ai
observat ca majoritatea oamenilor au comportamente diferite in functie de
mediul in care se afla? Putini sunt cei care raman la fel si ii numim autentici.
Totusi, cu cat ne cream mai multe personalitati bazate pe „al meu/a mea”,
cu atat ne distantam, noi insine, de sine. Ca si cum am privi la un spectacol
de balet si eroina principala, imbracata diferit, ca sa o recunoastem, este
mereu ascunsa de celelalte balerine care fac doar figuratie. Oricat am incerca
sa o descoperim cum arata, desi vedem ca este acolo, celelalte nu ne lasa. Si mereu
va fi una sau mai multe care isi vor dori rolul principal.
A reusi sa fii autentic inseamna
sa nu te improprietaresti cu nimic din exterior. Pentru ca tot ce poti sa
posezi esti doar tu. Cand intelegi ca orice proprietate este si ea temporara ca si celelalte concepte si sunt
doar instrumente si ele, concepute
sa te ajute sa supravietuiesti, iti ridici gradul de constientizare. In acest mod, lumea arata cu totul altfel.
De multe ori auzim persoane care spun: „Vreau sa fie a mea/al meu!” despre
o alta persoana si dezvolta o adevarata fobie pentru a o obtine. Sunt in stare
sa faca orice pentru asta. Insa, odata „obtinuta” nu mai stiu ce relatie sa
aiba cu acea persoana. Daca nu s-a nascut raportul, relatia se va rupe.
Nu este suficient sa simtim ca ne lipseste ceva si sa incercam sa umplem
golul cu altcineva. A crede ca cineva te poate suplini este o iluzie. O alta
persoana poate doar sa te ajute sa vezi ce iti lipseste de fapt. Ca atunci cand
esti nerabdator sa iti iei o casa, o obtii si apoi nu mai faci nimic sa o
intretii. Poate sa vina vecinul sa iti atraga atentia ca a vazut o tabla
deplasata pe casa, dar e treaba ta sa rezolvi nu a vecinului.
Cand esti prea ancorat in lumea posesiunilor, fie ca le ai sau le vrei, ti se
mai arata cate un semn sa iti revii... Asa cum tu crezi ca acea camera in care
stai e „a ta” asa crede si un paianjen „o camera, e a mea!”. Sunt nenumarate
exemple in care sigur ti s-a intamplat sa ai situatii in care „trebuie” sa
imparti, fie o persoana fie un bun.
Cel mai usor se asimileaza in copilarie
„al meu/ a mea”, ceea ce ai investit
fara discernamant, si devine parte din tine. Parintii, casa parinteasca etc. La
fel se vor asocia si urmatoarele : viitor iubit/a, viitoare casa etc.
Desi cand esti adult, ai discernamant, asocierea pe anumite
emotii va dezvolta un tipar de personalitate, foarte apropiat de sinele tau.
Mai ales cand vine si invers confirmarea : „copilul meu”, „fratele meu” etc.
Pe masura ce avansezi in varsta, apar noi si noi personalitati determinate
de noi raporturi: vecinul meu, colegul meu, prietenul meu, seful meu, angajatul
meu, jobul meu, masina mea, soacra mea si asa mai departe. Aceste raporturi
sunt artificiale, ramanand la latitudinea noastra daca le transformam in
raporturi reale.
Asocierea proprietatii cu personalitatile create, in functie de
cat de mult doresti sa le cresti pentru a estompa sinele (care devine atat de
indepartat la un moment dat incat ori sperie ori pare sa nu mai existe) poate
determina situatii noi: ori dobandesti bunuri sau persoane care sa arate ce valoros esti in exterior si incepi sa
te manifesti ca atare, ori te identifici atat de mult cu una sau mai multe
dintre personalitatile create incat celelalte se estompeaza si ele alaturi de
sine (D-na Doctor, sotie si mama, Prof. Doctor, presedinte, etc).
Totusi, ideal este sa ne identificam aceste fatete ca fiind distincte de sinele
propriu. Centrarea in sine ne ajuta sa nu ne pierdem directia in calatoria
noastra prin viata. Putem sa recurgem la ele in caz de nevoie dar nu permanent.
Jocul personalitatilor dobandite de-a lungul vremii poate sa duca la destabilizarea persoanei, si
la o vesnica fuga de sine, la reprosuri permanente din partea altora („porti
masti”)
Mastile sunt create pentru a ne mentine iluzia
proprietatii: al meu/a mea. Am
intrebat deseori diferite persoane: „daca dai la o parte sotul, tatal,
angajatul, ce ramane?”, „daca dai la o parte directoarea din tine, sotia,
soferita, ce ramane?”etc sau „ce faci tu, nu inginerul din tine, nu mama din
tine?” si aproape de fiecare data oamenii raman blocati „cum adica?”. Apoi, vin
raspunsuri cum ar fi: „nu stiu”, „nu m-am gandit” (”nu vreau sa ma gandesc la
asta”), „ramane o mare neincredere”, ”o fiinta singura”, „nu inteleg la ce te
referi”, „nu am timp de mine, sunt altele mai urgente”, si tarziu, vin si
raspunsuri de genul „sunt suparat/a”, „sunt bine dar daca el/ea ar... as fi si
mai bine”, „ar trebui sa ma ocup mai mult de mine”, „mi-ai adus aminte de mine” si altele.
Ne confundam cu mastile atat de mult incat ajungem sa credem ca nu mai este
altceva acolo. Ceva din noi sufera, si nu stim ce, dar nici nu vrem sa stim. E
mai simplu sa te improprietaresti cu cineva si sa arunci la el povara starii
tale de bine. Responsabilitatea devine a lui atat pentru starea de bine cat si
pentru cea de rau. Stim din tiparul gandirii critice ca responsabilitatea implica si vina. E vina celuilalt ca odata ce a
devenit proprietatea noastra nu isi
respecta obligatiile.
Vine un moment in care ni se demonstreaza ca proprietatea nu exista. O persoana sau un bun pleaca definitiv din
viata noastra. Ce se intampla? Daca anterior aceasta personalitate a fost asa
zis „integrata” in sine, persoana va resimti aceasta distanta ca pe o „ruptura”
la propriu, interioara, ruptura care doare enorm. „Simt ca s-a rupt ceva in
mine”, „Mi s-a rupt sufletul”.
Daca ajungi sa intelegi lumea in care traiesti, intelegi si ca, nimeni nu
poseda pe nimeni. Pentru ca, interdependenta se manifesta si aici. E ca si cum,
ficatul si-ar aroga dreptul a fi proprietar pe inima, sau pe bratul stang, si
ar incerca sa le comande direct, evitand creierul. Imposibil. Ficatul este un
organ independent, „uzina” organismului, care isi face treaba si respecta
celelalte componente conlucrand cu ele, interdependent. Asa si noi, nu putem
trai unii fara ceilalti dar suntem parte dintr-un intreg, fiecare cu rolul lui.
Copilul nu poate fara mama, plamanii nu pot fara aer, noi nu putem fara
ceilalti. Aceasta nevoie de ceilalti insa, nu are legatura cu proprietatea si nimeni
nu este responsabil cu starea de bine a noastra. Ceilalti ne
ajuta sa o dobandim dar nu cu forta si nici prin minciuni.
Intr-un cuplu, sau intr-o familie sau un grup de prieteni, odata ce ai
decis ca un om e al tau, ai adus odata cu „titlul
de proprietate” si asteptarile de la el. Un fel de contract nescris in care doar el are obligatii, prioritara fiind
starea ta de bine.
Dar, este gresit. Cand intelegi ca este doar un alt om, cu propriile lui dorinte,
nevoi si asteptari, si nu este al tau, vei vrea sa ai doar o relatie cu el. Te
vei stradui sa imbunatatesti zilnic acea relatie, astfel incat amandurora sa va
fie bine.
In realitate suntem mereu singuri fara adaosuri din exterior. Ne nastem,
traim si plecam singuri, si suntem norocosi cand altii vor sa ni se alature.
Vor sa faca asta atunci cand dovedim respect fata de ei si nu cand sunt
obligati de „al meu/a mea”.
Este in regula sa identifici un om ca fiind al tau atata vreme cat nu
confunzi termenul cu proprietatea. Ceea ce se stabileste intre doi oameni este
un raport, si acesta poate fi
definit ca fiind „al meu/a mea”. Nu omul este al meu ci raportul meu cu el imi
apartine. Asta schimba radical lucrurile.
Continuarea in „Despre raporturi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu