Tiparul gandirii critice. Partea a XII-a.5

Partea a XII-a. 4

5. „Am dreptate”

Eva se cearta cu sotul ei care o insala. De ce o insala sotul ei? Pentru ca a aparut un copil in viata lor, (poate fi primul sau al doilea, al treilea) si el se simte in afara relatiei. Toata atentia este indreptata asupra copilului si el nu ntelege ce mai cauta in relatie. Isi intelege rolul asumat de parinte dar nu si de sot care a devenit inexistent

Eva ii pretinde lui sa fie fidel pentru ca asa a invatat de la mama ei, ca oamenii trebuie sa fie perfecti. Desigur, nici mama ei nu stie cum se face asta, dar i-a pretins. Eva a incercat toate variantele pana a crescut, apoi s-a casatorit, si cumva mama a lasat ideea pe linia de plutire. Evident ca dupa ce s-a casatorit  Eva isi doreste ca sotul ei sa fie perfect, desi nu stie cum se face asta. Asa a inteles de la mama ei ca se face ca sa meriti sa fii iubit.

Daca intelegem ca fiecare persoana din viata noastra reprezinta o oglinda care ne reflecta, putem sa ne imaginam ca Eva se vede in oglinda cu mama ei si ii reflecta mai departe aceasta imagine sotului ei. Sotul ei se uita insa in alta oglinda. Initial s-a vazut in Eva, acum nu se mai regaseste acolo. Vede alta persoana in oglinda si nu stie ca e mama ei. Evident, nu s-ar fi casatorit cu mama acesteia.

Eva nu stie ca nici mama ei nu stie cum e sa fii perfect si de ce trebuie sa fii iubit. Nici mamei nu I-a spus nimeni, niciodata, desi si ea s-a casatorit si a avut copii, ca atat iubirea si respectul pentru calitatea de a fi om trebuie sa ti le acorzi din oficiu. Pentru ca a fi om a fost considerat echivalent la un moment dat cu reusita ta profesionala si cu incadrarea “in randul lumii”, iubirea si respectul au devenit moneda de schimb “ te iubesc si te apreciez daca stai cuminte la gradinita, daca iei note mari la scoala (sau premiu), daca esti cuminte, daca iti faci ordine in camera, daca ma asculti si ma respecti, daca faci cum iti spun eu, daca iei la facultate, daca iti gasesti un job, daca te asezi si tu la casa ta, daca ...”

Lista pentru “daca” este interminabila si nici iubirea si nici respectul (sau aprecierea) nu se mai arata.

Ce se intampla cu Eva cand sotul ei o “insala”? Se uita in oglinda si vede ca iar nu merita respect si iubire. Dar de ce nu le merita? Si-a facut treaba. A fost fidela, a avut grija de copil, de casa…si-a indeplinit rolul de sotie, a facut tot ce i s-a cerut, si atunci, de ce nu e respectata si iubita?

Daca ea s-a straduit atat sa aiba grija de copilul lor, el de ce nu vede asta? De ce ii face astfel de mizerii cand stie clar ca nu asta merita? Cat sa mai astepte sa primeasca ce isi doreste? (ceea ce isi doreste fiecare om iubire, apreciere, respect). Dar, cum sa mai astepte asta cand are deja dovada din partea lui prin relatia extraconjugala ca el nu crede ca ea le merita?

In realitate, el nici nu si pune problema daca ea merita sau nu toate astea. Se gandeste ca in primul rand nu le are el. Din partea ei. Asa ca, le cauta in alta parte. Dar totusi cand s-au casatorit, ea i le-a acordat. Si au ramas. Si el se gandeste unde sunt acestea acum? Daca in alta parte a gasit ceea ce cauta, va rupe relatia. Daca nu, va folosi latura intima pe care la Eva nu o mai gaseste si se va intoarce mereu la ea, pe de o parte pentru ca asa ii spune simtul datoriei, sa aiba grija de copil (e mama copilului lui si am invatat cu totii ca mamele se respecta din oficiu), pe de alta parte ca poate regaseste ce a vazut initial in oglinda.

Asteptarile intr-o astfel de relatie sunt foarte mari de ambele parti. Pentru ca primeaza educatia morala, o moralitate dusa la extrem: “Sa fii perfect”. Oricum suntem perfecti, dar perfectiunea despre care vorbim in aceasta educatie nu exista. Pentru ca perfectiunea consta in razboiul pe care trebuie sa il duci cu tine sa fii alta persoana decat esti. De aici, acceptarea unanima ca nu suntem perfecti, ca omul e supus greselii si asa mai departe, rezultatul practic care insa nu combate mentalitatea. In loc sa intelegem ideea de perfectiune ne multumim cu acceptarea tacita ca nimeni nu e perfect.

Totusi, chiar daca esti supus greselii nu stii in ce consta greseala pana nu primesti raspunsul altuia/altora.

Toate viata omului este despre “eu”. “Tu” apare la intalnirea cu oglinda. Cand il vezi pe celalalt in fata ta nu realizezi ca e vorba despre tine. Nimic nu e intamplator si nu exista coincidenta.

Totul are legatura cu noi. Ceea ce gandim atrage in viata noastra acele persoane, fapte, evenimente care au menirea sa ne asumam responsabilitatea pentru viata noastra. Daca nu ne asumam responsabilitatea gasim persoane care sa ne arate ca nu o facem, si involuntar sau nu, vrem sa scapam de ele. Pentru ca, in sinea noastra, stim ca asta ar trebui sa facem, dar ni se pare prea greu.

Constructia unui eu solid nu are legatura cu egoismul, egocentrismul sau narcisisimul. Doar cand ai un eu interior asumat poti fi generos cu altii, deoarece ai din ce sa oferi. Nu poti sa dai din ce nu ai. Aceasta este o pretentie absurda.

Cand esti egoist, narcisist sau egocentric incerci sa furi de la altii materiale pentru a-ti construi eul interior. Nu merge. Nu poti sa furi calitati, aptitudini, trasaturi.  Te hranesti cu ele, sa iti fie tie bine chiar daca lor le este rau. Devii o oglinda mincinoasa si nu intelegi de ce ceilalti ajung sa te respinga.

In tiparul gandirii critice asa au fost crescute generatii intregi. Parinti neasumati care au cerut copiilor sa fie asumati, si mai mult decat atat sa isi asume, mai tarziu cand devin adulti, si acesti parinti, bunicii si eventualii copii care ar aparea.

Dintr-o data, un om se vede responsabil nu doar pentru viata lui ci pentru un grup de vieti. Daca vrea sa fie iubit, acceptat, respectat, o va face, dar cu pretul propriului eu care devine inexistent. La intrebarea “cine sunt eu?” foarte putini oameni stiu ce sa raspunda. Majoritatea se definesc fie prin profesii fie prin relatii.  Cativa se definesc prin nevoile de baza: “sunt un om simplu cu nevoi simple”. Si mai putini incearca sa atinga varful piramidei lui Maslow*. Foarte putini cauta cu adevarat sa se cunoasca si sa isi asume propria viata.

*Abraham_Maslow

In copilarie, pretentiile fata de fete sunt mult mai mari in raport cu cele fata de baieti. Baietii primesc mult mai usor acceptarea si iubirea din partea mamei si de aceea vor cauta o femeie cand devin barbati care sa “semene” cu mama. De fapt, asemanarea consta doar in ceea ce primesc de la ea. Problema apare ca si la ei, atunci cand devin adolescenti, intervine stacheta. De acum vei primi toate acestea daca…

Cand se casatoresc vor cauta o femeie care pe de o parte va mentine stacheta, pe de alta parte va oferi ce au primit initial in copilarie. Este confuzant. Evident ca pentru femeia respectiva va fi foarte greu sa isi dea seama care sunt asteptarile lui.

Pentru ca tot mai multi oameni au mers la psiholog care a facut asocieri cu copilaria persoanei, deja a devenit un subiect banal, demn de ras. “Da, toate pleaca din copilarie, hai, mai lasa-ma, copilaria mea e perfecta!”

Dar chiar asa este. In copilarie ti se formeaza pattern-ul relatiilor si al propriei persoane in raport cu ceilalti. In functie de asta, se va dezvolta intreaga viata de adult. Exista si posibilitatea ca la un moment dat sa constientizezi de unde iti vin toate si sa rescrii pattern-ul. Dar pana ajungi acolo e cale lunga.

Daca ai crescut intr-o familie in care si mama si tata aveau o relatie sa zicem cordiala si s-au preocupat de aparenta de familie unita, vei merge doar in directia perfectiunii pentru a obtine iubirea, aprecierea, respectul sau macar una dintre toate acestea, asa cum ai fost invatat.

Daca insa, ai crescut intr-o familie “cu probleme” in care au existat trasee mai scurte sau mai lungi intre bunici si parinti, intre un tata care paraseste caminul si devine paria, in care tu esti la fel ca tatal paria pentru ca mama vede in tine trasaturile lui, sau o mama care a devenit adultera si tu esti asemanata cu ea, o copilarie in care toate greselile adultilor sunt transferate asupra ta sau ti le transferi singur, in nestiinta fiind, crezand cu tu esti “de vina”, rezultatul e unul singur.

Vei capata o rana atat de profunda incat singurul tau mecanism de aparare va fi sa o ingropi adanc in interior si sa consideri ca nu exista, asa ca la un moment dat vei fi tratat ca un antisocial. Orice relatie pe care o vei avea nu va fi de calitate sau de durata pentru ca, fara sa vrei sau poate cu stiinta vei transfera patern-ul in ea, vei rani ca sa nu ajunga cineva vreodata la rana ta. Pentru ca mecanismul de aparare este atat de solid, vei fi incadrat la categoria “nevindecabil”.

Acest gen de barbati vor atrage femei de tip “femei care iubesc prea mult”, descrise in cartea cu acelasi nume de Robin Norwood. Aceste femei vor crede cat stau in relatie ca iubirea lor ii va vindeca pe acesti barbati. Nimic mai gresit. Multe femei cad in aceasta capcana. “Daca eu voi fi mai buna, daca eu tac, daca eu il iubesc mai mult decat pana acum”, daca daca daca… Este o iluzie. Acest barbat poate fi vindecat cu adevarat doar cand el insusi isi constientizeaza aceasta rana si merge pe drumul sau de vindecare. Altfel, e imposibil.

De ce exista “femei care iubesc prea mult”? Ele provin din familii cu mame, care au conditionat iubirea de un rezultat. Mame care asa au invatat si ele de la mamele lor.*

*Uneori tatii sunt cei care se substituie in acest rol.

Ne amintim ca au fost niste razboaie mondiale care au bulversat lumea si care au distorsionat mentalitatile. In vreme de razboi, cand stai cu catastofa la usa, nu mai ai timp sa oferi, doar lupti pentru supravietuire. Asa ca, da, ai putea prima oara sa condamni astfel de parinti, sau bunici daca nu te-ai duce si mai departe sa vezi, ei de unde au astfel de lucruri? Cat de nefericiti au fost de ti-au transmis tie o astfel de nefericire? Singura oferta in timp de razboi, cea mai generoasa este sa te sacrifici pe tine pentru viata celui drag si asta s-a transmis mai departe.

O femeie care iubeste “prea mult” se va sacrifica pentru barbatul pe care il iubeste pentru ca asa a fost invatata ca se face. Si va face asta pana cand abuzurile pe care le va resimti, verbale, fizice, morale, emotionale ii vor pune viata sau sanatatea in pericol. Abia atunci va intelege ca orice ar face, sacrificiul ei este inutil. Si barbatul pentru care se sacrifica nu va vedea nimic din toate acestea, prea preocupat sa se ingrijeasca sa isi tina rana la distanta.

Intrucat am vorbit de un tipar al gandirii critice, evident ca aceasta conditionare a iubirii de un rezultat, care are ca scop sacrificiul tau in favoarea cuiva, este bazat pe critica.

Orice faci si spui este criticat pentru a te tine pe calea hotarata de altii ca asa va fi bine. “Eu am dreptate si tu nu ai”. Daca intrebi un parinte un bunic sau unul dintre soti sau iubiti, de ce are dreptate cand te critica si nu te iubeste din oficiu, nu va sti ce sa iti raspunda. La fel cand vei intreba de unde stie acele lucruri. Asa au primit si ei informatia in copilarie ca “este bine” si preocupati de bunastarea necesara familiei nu au mai avut cand sa se intrebe daca chiar e bine.

In multe familii s-a vehiculat aceasta expresie “noi am pornit de la lingura si uite ce am fost in stare sa facem impreuna. Ne-am sacrificat dar uite, a meritat”.

Subliminal, oamenii stiu ca s-au sacrificat. Problema este ca nici ei nu prea stiu ce au sacrificat. Multi oameni la capatul vietii spun “daca as fi stiut, as fi facut altfel”. Alta problema. Nici atunci nu stiu ce ar fi facut ci inteleg clar ce nu ar mai fi facut.

Vine cealalta generatie care nu mai intelege cum e cu sacrificiul de sine. Nici nu ar avea cum. Acum cerintele sunt altele. Timpul a devenit prea rapid. Viata alerta.  Ti se cere sa fii in alt fel in care nu ai fost invatat sa fii. Ti se cere sa fii responsabil, sa iti asumi viata, sa te preocupi de tine, nimeni nu mai are timp sa se sacrifice pentru tine si nici sacrificiul tau nu mai este acceptat.

Ce faci? Incepi sa te uiti dintr-o oglinda in alta, sperand, cautand sa mai gasesti ce stiai. Unii o iau inainte, altii ii imita, altii stau pe loc.

Daca nu intelegem ca, din momentul formarii intrauterine pana la 6 ani, copiii stau in stare de hipnoza, si preiau toate informatiile din exterior ca fiind bune, si ca nu au judecata sa discearna, si ca toate aceste informatii formeaza programe care ruleaza toata viata in creier, chiar daca pe parcursul vietii vor dobandi si alte programe, nu vom intelege nici de unde ne vin toate conflictele interioare.

Nici Eva si nici sotul ei nu vor intelege ca lipsa de sinceritate intr-un cuplu nu poate sa duca la o relatie trainica. Infidelitatea lui este doar un efect, care este de fapt cauza? In ce moment a existat nesinceritate? Cand s-a ales o relatie “la indemana”? Cand au cerut perfectiune? Cand au rescris istoria parintilor sperand ca va fi mai bine dar repetand aceleasi greseli? Cand au sperat ca celalalt va face ce are de facut fiecare? Cand si-au dorit ca doar celalalt sa isi asume?

In functie de parintii pe care I-am avut devenim cei mai aprigi judecatori. O singura greseala din partea ceiluilalt si (daca am avut parinti intransigenti) vom tabari pe celalalt cu: “Eu am dreptate, tu nu ai!”. Judecam si condamnam fara sa oferim vreo sansa. Pedeapsa e singura varianta. Sotul o pedepseste pe Eva ca l-a neglijat, fluturandu-I relatia prin fata, Eva il pedepseste ca a fost inselata. Mama (tatal) isi pedepseste copilul pentru ca a venit cu 4 acasa. Nu conteaza de ce a luat patru. “Sa se invete minte, altadata sa nu mai faca”. Drum inchis.

 Cand esti mic, accepti pedeapsa pentru ca nu ai incotro. Cand cresti nu mai vrei sa faci asta. “Nu am facut nimic, nu accept sa fiu pedepsit/a”. Din pacate, nu stii ce sa faci in cazul respectiv. Nu ai fost invatat. Cum sa reactionezi cand nu vrei o pedeapsa. 

Cand esti mic, speri ca intr-o zi vei pleca din casa parinteasca si nu vei mai fi pedepsit si criticat pe nedrept. Cand esti mare si esti “la casa ta”, ce faci? Unde sa mai pleci?

 Poate alegi sa iti faci o noua casa. Si inca una. Si inca una. Pentru ca vei aduce in ea, iarasi, o persoana care te va pedepsi iar pe nedrept. 

Poate alegi sa ramai si traiesti in iluzia ca vei fii tu cel/cea care imparte pedepse. Care iti vor atrage pedepse inapoi. 

Pana cand vei juca acest joc al pedepselor, care vin in urma ideii ca tu ai dreptate si nu celalalt?  

Stiind ca toata lumea are dreptate, pentru ca este subiectiva, si ca fiecare are propriile perceptii despre lume si viata, unice, singura solutie este de fapt, sa inveti din trecutul tau, toate experientele pe care le-ai avut te-au facut cine esti azi, si sa te preocupi de prezentul tau care va forma viitorul. Asuma-ti viata si construieste zi de zi, din aceasta perspectiva.

Partea a XII-a. 6