Asa cum am povestit in tiparul gandirii critice, ca
parintii si bunicii influentati de vremurile grele prin care au trecut si
trait, au transmis si generatiilor urmatoare modalitatea in care au interpretat
ei lumea, si raspunsurile lor la evenimentele traversate, si pentru ca, am
multi clienti care se confrunta cu diferentele intre educatia primita si
propriile lor perceptii, vreau sa detaliez putin aceasta framantare comuna.
Este o asteptare universala sa
primesti de la familie, in special de la mama, dragostea neconditionata. O
astfel de asteptare vine la pachet si cu cea mai mare dezamagire traita
vreodata. Mamele, bunicile, dar chiar si tatii si bunicii, au invatat si ei, la
randul lor, cum sa fie iubiti. Intr-o lume confuza, haotica, vindicativa si
intoleranta, ca cea ante si postbelica, asa au fost invatati. Iubirea
parintilor, in cele mai multe cazuri a fost transmisa la pachet cu suferinta si
critica, conflictul si violenta (atat verbala cat si fizica).
Ai o iubire in care se manifesta
lipsa (de orice natura), haosul, confuzia, agresivitatea, critica, intoleranta,
conflictul, pretentiile exagerate, etc, una sau mai multe, toate aducatoare de
suferinta? Du-te la sursa. De unde le ai?
Fiind tipare inregistrate inca din
copilaria mica, se imprima pentru totdeauna. Sentimentul de “acasa” va fi
asociat cu aceasta suferinta si critica (critica vine la pachet cu vina). Orice
tipar primit este o conditie.
Ori de cate ori ne aflam mai tarziu
in viata, in diferite ipostaze, si nu primim suferinta si critica alaturi de
iubire, ceva nu e in regula. Daca ne merge bine si nimeni nu ne face sa
suferim, cautam noi insine motive sa suferim, sau sa ne criticam. Uneori cand
ai prieteni, faptul ca ii iubesti iti da si dreptul sa-i critici. Relatiile cu
persoane de sex opus, de prietenie sau casatorie, vor fi si ele tot in acelasi
registru. De multe ori auzim persoane care injura “de drag”. Nu prea intelegem
cum vine asta, dar la baza exista o asemenea invatatura.
Nevoia de a suferi are la baza
nevoia de iubire. Pentru ca asta e educatia. Manifestarea ei poate fi atat
mentala cat si fizica. Daca nu o resimtim in minte, o simtim foarte bine in
corp.
E un paradox pentru ca, pe de o parte, vrem sa fim iubiti
frumos si neconditionat, pe de alta parte avem nevoie de ea, asa cum o stim,
cum am fost invatati ca este. Stim in sinea noastra ca iubirea presupune
caldura, calm, pace, liniste, bunastare interioara, siguranta, si ne dorim
asta. Daca le avem insa, nu e bine. Daca nu ne face nimeni sa suferim, avem noi
grija de asta. Intotdeauna ne vom indrepta atentia catre cineva care sa ne
sustina in aceasta suferinta.
Un alt paradox este ca, aproape niciodata, parintii nu isi
invata copiii sa se iubeasca pe ei insisi. Si asta pentru ca nici ei nu stiu
cum sa o faca. Nu poti sa dai din ce nu ai. Ar iesi insa un scandal monstruos,
sa-i spui unui parinte ca nu isi iubeste copilul. Ideea generala este
intrinseca. “Cum sa nu-l iubesc? Uite cate am facut pentru el! M-am sacrificat
sau i-am oferit tot ce aveam”, si lista poate continua. Confuzia intre lumea
materiala si lumea interioara este cea care ne face sa nu intelegem.
Suferinta intai este mentala, apoi fizica, apoi o vedem in
relatii. Relatiile cu ceilalti se deterioreaza pentru ca ne fac sa suferim. In
realitate, e o lipsa a iubirii de sine, a iubirii in propria viata, asteptata
din alta parte inutil.
Daca am fi atenti, cand se insinueaza suferinta, putem sa
auzim parintii sau bunicii vorbind in propria noastra minte. Acolo doar, putem
face diferenta daca educatia primita este conforma cu perceptiile noastre,
despre noi si lumea inconjuratoare. Si nimeni nu poate fi invinuit pentru un
model primit de la altcineva, ci doar sa-i privim cu compasiune ca si aceia au
suferit si ei, la fel ca si noi.
De multe ori, vrem sa fim mai buni, sa-i iubim pe ceilalti
asa cum consideram ca merita, facem totul pentru asta, si nu intelegem de ce nu
primim inapoi la fel. Pentru ca tiparul de iubire este parte din structura
noastra interna, acceptam sa nu facem nimic care sa-i raneasca pe ceilalti, dar
acceptam cu nonsalanta sa ne ranim pe noi. Daca nu vrem sa luam in calcul
bunatatea, ne manifestam exact asa cum suntem. Iubim deci ranim, pentru ca asa
am invatat ca se exprima iubirea. Daca
nu ne critica nimeni, ne criticam singuri, daca suntem criticati, e in tipar,
dar nu ne place.
Ca un catel care incearca sa isi prinda coada, si, cand
rareori reuseste sa o prinda, o musca si il doare, cam asa suntem si noi in
cercul suferintei si al iubirii.
Este adevarat ca iubirea inseamna si sacrificiu de sine pe
modelul Mantuitorului, dar acest model este bazat pe o cauza nobila. Scutirea
omenirii de suferinte prin iubirea neconditionata.
Este greu de crezut ca suferintele pe care ni le
autoinducem sunt bazate pe cauze la fel de nobile.
Transcederea starii de suferinta inseamna la un moment dat
sa devii constient ce model de iubire ai invatat, si sa incepi sa iei masuri. Doar ca a aparut o
constientizare, e un prim pas, dar nu te duce la capatul drumului.
Multi oameni nu inteleg ca intai trebuie sa se cunoasca pe
ei, sa dea la o parte ce au invatat si sa se auto-analizeze pentru a intelege
cum functioneaza manifestarile mentale sau comportamentale in baza unui tipar.
Lucru care poate dura si multi ani.
Alti oameni se resemneaza. “Asa sunt eu, facut/a sa sufar”.
Se invata cu suferinta, invata sa traiasca, cu ea, sa o gestioneze, ca pe o
boala cronica ce are din cand in cand, pusee acute.
Problema cu suferinta este ca ea e o lectie, nu un mod de
viata. Daca nu invatam, ramane acolo pana ne dam seama. Cumva reuseste sa ne
atraga atentia ca este acolo, si nu va pleca, pana nu ne dam seama ca trebuie
sa ne ocupam de noi.
Alti oameni incep sa inteleaga, se simt bine o perioada, au
impresia ca au depasit, de fapt se intorc la ce stiau, si cred ca nimic nu
functioneaza. Dependenta de aceste tipare intiale este si ea conditionata. Ca
la alcoolici. Un pahar cere un al doilea pahar care il va cere pe al treilea si
tot asa. Unii oameni fac tot posibilul sa renunte, altii niciodata.
Durerea mentala provine din competitie. Raportul in care ne
plasam fata de cei dragi sau familie sau mediul inconjurator, este competitiv.
Asa am fost invatati. Daca nu avem cu cine sa ne intrecem, intram in competitie
cu noi insine.
Competitia se manifesta prin comparatie, si, in loc sa ne
ocupam de noi sa fim cea mai buna versiune a noastra, incepem ori prin a
demonstra ca suntem superiori cuiva, ori ne suprasolicitam, ori ne frustram.
Comparatiile pot fi fizice, intelectuale, imaginative, sau
toate la un loc. Cu cat standardul e mai ridicat, cu atat suferim mai mult.
Intotdeauna va exista un altcineva care are un corp mai
frumos, ochi mai frumosi, e mai bine organizat sau orice alta calitate.
Competitia prin comparatie este absurda. Cu cat numarul de oameni creste in
lume, competitia este si mai acerba.
Fara sa tinem cont ca suntem unici si avem acel ceva “al
nostru” care ne defineste si care ne implineste, vrem doar sa bifam criterii,
inregistrate in program ca fiind valide.
Dar, nu sunt.
Fiecare are un mod unic de a-si reprezenta lumea.
Acceptarea acestui mod de a fi, intelegerea lui, si, foarte important,
manifestarea lui, este calea catre iubirea neconditionata si aici este singura
competitie valabila. Sa te zbati sa stai pe acest drum, oricate provocari
intampini, oricate bete in roate iti pune educatia, oricate informatii gresite
ai. Cand ai castigat aceasta competitie, ai ajuns si la ceea ce se numeste
“implinirea de sine”. Sau, mai concret, cand nu mai simti nici o lipsa. Totul
este exact asa cum trebuie sa fie. E un drum foarte lung si necesita mult
efort, si folosesc des aceasta comparatie: acest tipar este ca pirul
(buruiana). Crezi ca l-ai eradicat pana il vezi iar rasarind de unde nici nu te
astepti.
Nu vom fi niciodata perfecti pentru ceilalti ci doar pentru
noi. Cand te auzi spunand altuia: “Tu ma implinesti”, “Tu ma faci sa ma simt
bine”, esti pe un drum gresit. Functioneaza tiparul gresit. “Ma iubesti? Ma
iubesti cu adevarat?” iar e un reper pentru drumul gresit. Cand iti alegi persoane care te ajuta sa mergi
pe drumul tau corect, faci bine ce faci. In general, tot ce faci pentru a-ti
depasi conditionarile sunt pentru propriul ajutor. Sa incepem cu lipsa. “Ce imi
lipseste acum?”.
Carmen Ciocea-specialist in Life&Business Coaching
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu