Tiparul gandirii critice. Partea a XI-a

Partea a X-a

Tiparul gandirii critice partea a XI-a

Capcana „Lasa-ma pe mine sa fac in locul tau, eu stiu mai bine cum se face”.

In tiparul gandirii critice, cerinta invatata in copilarie este „sa fii cel mai bun”. Pana aici, totul este in regula, e normal sa fii cel mai bun. Problema se instaureaza odata cu introducerea raportului: „Mai bun decat ...”.

Si, ne intoarcem in mecanismul nociv al comparatiei si generalizarii, despre care am vorbit anterior. In locul educatiei normale avand scopul ca tu sa fii cea mai buna versiune a ta, se impune educatia ca tu sa fii mai bun decat toti ceilalti.

Observatie: Se poate interpreta ca, in acest caz, competitiile sau intrecerile cu altii nu ar mai avea rost. In fapt, si intr-o competitie, ar trebui sa existe acelasi scop. Fiecare sa-si demonstreze propria lui valoare, sa castige pentru ca vrea sa fie bun, nicidecum mai bun decat celalalt. Personal, consider ca si sustinerile ar trebui sa fie in acest sens: „Esti bun! Arata asta!” in loc de „Bate-l, fa-l praf”.

Cu siguranta, in acest tipar, ai parinti sau alte persoane cu autoritate (profesori, sefi etc.), care au o stacheta ce se va ridica la fiecare realizare a ta, astfel incat niciodata nu va fi atinsa.

De multe ori, este asociata cu sentimentul iubirii. Stacheta este fixata in dreptul nivelului de iubire care iti poate fi acordat, astfel incat, daca iti doresti sa fii iubit (sau apreciat, sau recunoscut), vei fi mereu in cautarea atingerii nivelului. Evident ca asta se va rasfrange in toate relatiile ulterioare.

Vei atrage astfel de persoane si in viata ta sentimentala care vor perpetua tiparul si vei simti aceeasi neimplinire, de fiecare data cand vei darui, mai mult si mai mult. Desigur, la un moment dat iti vei da seama ca orice ai face nu vei atinge acest nivel, stacheta nu exista, este doar o iluzie. Din pacate, de multe ori constientizarea aceasta se produce tarziu.

De ce? Pentru ca in fapt, nimeni nu ne poate iubi daca noi nu facem asta prima data. A astepta sa vina din exterior ceva ce nu poate fi generat decat din interior, este pierdere de vreme. Evident, mai ales cand esti tanar, „educatorii” au grija sa te tina blocat in aceasta iluzie.

„Trebuie sa fii cel mai bun” te va aduce in situatia sa fii chiar bun si sa te depasesti pe tine insuti in anumite privinte. Ai invatat cum se face intr-un timp mai scurt decat altii si mai bine. Asa ca, vei simti sa faci asta cu oricine. Oriunde vezi ca cineva se poticneste vei spune „lasa-ma pe mine sa fac asta, eu stiu mai bine cum se face”.

Este in regula sa ajuti. Dar, doar daca ti se cere si celalalt chiar vrea sa fie ajutat. Daca te afli in tiparul gandirii critice, vei ajuta si vei astepta validarea. Care in fapt, nu va veni. Sa ne amintim. Este doar o iluzie. Validarea este o asteptare de multe ori inconstienta. Te vei mira: „de ce daca fac bine, primesc rau inapoi?”

Aici, se face pasul de iesire din tiparul gandirii critice si se invata lectia acceptarii. Fiecare om are propria lui reprezentare a lumii in care traieste, bazata pe propriile perceptii. Fiecare om are propria lui lectie de viata pe care are atat dreptul cat si obligatia sa si-o traiasca, in ritmul propriu, in felul sau, in nivelul de constienta in care se afla.

A ajuta oamenii cand nu cer sa fie ajutati, in fapt nu este un ajutor. Chiar daca ei accepta, la un moment dat vor realiza ca nu si-au inteles lectia, vor trai o stare de confuzie si instinctiv vor sti ca ti se datoreaza. E acelasi lucru si pentru oamenii care cer ajutor verbal dar arata prin comportamentul ulterior ca nu vor. Practic, oamenii isi depasesc conditia doar cand nu mai au nici un fel de ajutor.

(Am scris anterior despre cand sa ajutam sau sa ne lasam ajutati).

Este o lectie care se invata destul de greu, cand ai o istorie de multi ani in urma de cand tot faci asta. Uneori e bine sa scrii pe hartie* si sa recitesti des :

„ Inteleg si accept faptul ca fiecare om are propria lui lectie de viata si eu nu am dreptul sa intervin in ea, decat daca, mi se cere. Atunci cand mi se cere, nu fac eu in locul ceilulalt, nu imi asum responsabilitatea ci doar ii arat cum stiu eu ca se face („mai bine”J)”.

*Scrisul pe hartie cu creionul si mana personala este util pentru creierul nostru. Imaginea pe care o percepe ochiul este transmisa direct la creier, si acesta intelege mult mai repede ca ne dorim sa facem acel lucru.

Partea a XII-a.1